Din zilcala codru-i frate cu românul, precizez că în opinia mea codru-i frate doar cu fracțiunea slavă a neamului în cauză. Un cîntec de departe.

Dealurile Verzi ale Serbiei

”Nu spuneți nimănui nimic, niciodată. 

Dacă o faceți, o să-nceapă să vă fie dor de toți.”

J.D. Salinger

Îl cunoscusem pe Marko în vara lui 2011, într-un fel modern, pe feisbuciuc adică, după ce am condus-o o zi, prin Carpații Meridionali, de la Sibiu la Herculane, pe Sherri Jo Wilkins, o americancă naturalizată în Australia, care timp de doi ani a străbătut lumea aceasta mare, singură, pe motocicletă. CauseIcanworldtour se numește blogul ei (http://www.sherrijowilkins.com/). De la Herculane a trecut la Belgrad unde s-a întîlnit printre alții cu cei doi frați Radovanovic, Marko și Milos, băieți tineri, cu posibilități materiale insuficiente pentru a-și împlini visul lor de tinerețe, anume acela de a face un tur al lumii pe motocicletă. Încă nu pot să-și permită o asemenea cheltuială și de aceea poveștile călătorilor ce-i întîlnesc precum și cele mărturisite pe forumul ADVRider.com le hrănesc visul. Impresionați de povestea prin viu grai și mai apoi pe blogul personal al globetrotteriței, au vrut să vină imediat în România. M-aș fi bucurat să le pot fi gazdă după cum m-am bucurat de-a lungul timpului să fiu gazdă oricărui călător. La scurt timp după ce mi-au mărturisit planul lor m-au anunțat că nu mai pot să călătorească fiindcă „i-a lovit criza”, că vor să-și vîndă motocicleta și să emigreze în Canada. Asta e, mi-am spus cu mîhnire. Toată copilăria și mai apoi tinerețea mi-a fost presărată cu povești despre cei ce-au fugit din lagărul comunist iar mai apoi doar au plecat. Iar mai apoi au plecat chiar prieteni dragi mie fără să pot spune mai mult decît „asta e!” De ce-aș fi făcut altfel, acum?!
Au urmat mai apoi conversații pe feisbuciuc despre subiecte generale sau despre motociclism. Nu puteam să trec nepăsător, să nu observ că avem același fel de a privi lucrurile, viața. M-au impresionat fotografiile din excusiile făcute prin munții din împrejurimile casei lor. Peisaje frumoase mi se înfățișau și scene de viață pe care le recunoșteam, asemănătoare cu alei mele.

Poate lucurile ar fi rămas așa dacă anul trecut, prin toiul verii nu s-ar fi întîmplat să asist la înmormîntarea mamei unuia dintre prietenii mei plecați „dincolo”. Era o scena care se repeta. Întîi boala părinților, apoi decesul lor. Înmormîntarea. Transmisie în direct prin web cam sau nu, după cum e norocul și abilitatea rudelor de a mînui tehnologia. Dar ăsta nu e un spectacol să-l transmiți în direct, prin internet. E o dureroasă, inevitabilă experiență de viață. Fiecare dintre noi are prieteni care au ales să plece „dincolo”. Aceștia vor lipsi mereu de la berea care ai vrea s-o bei cu ei într-o toridă amiază de vară, de la tura prin munți sau petrecerea de la mare, de Crăciun și de revelion și iacă-tă, după cum am mai arătat, de la suferință și de la moarte. Indiferent ce va urma, vor lipsi mereu. Astfel că momentul adevăratei treceri a Styxului nu va mai avea nici o relevanță, absența lor fiind deja o obișnuință. Desigur și „dincolo” există multă suferință, dar despre asta nu sînt eu îndreptățit să vorbesc.
Ajuns acasă de la un astfel de eveniment m-am așezat în fața calculatorului și i-am scris lui Marko că vreau să merg la el. Nu mai puteam să spun la nesfîrșit „asta e”. Îmi devenise suficient de drag încît să vreau să-i spun ce știu și printre mărturisiri să presar măcar un „rămîi!” Nu puteam să fac asta orișicum ci trebuia să fim față-n față, fiindcă și-așa îmi e greu să spun tot ce știu, însă ca să scriu e ca și cum m-aș rupe-n două.
N-am putut să plec atunci. Prea multe atîrnau de ființa mea ca să mă pot smulge chiar și doar pentru o săptămînă, cît aș fi avut nevoie. Mai erau multe de făcut! Au trecut apoi trei anotimpuri în care am pîndit mereu momentul în care să mă pot desprinde. Și iacătă-l, în săptămîna patimilor, cînd printr-o frumoasă aranjare a lucrurilor aveam suficient timp liber. Pregătirile nu sînt altfel decît în alte călătorii: întîi eu însumi, apoi destinația, traseul, mai apoi motocicleta și la final bagajele.

A fost să fie într-o zi de marți, mai către amiază, atunci cînd am plecat. În planul meu inițial prevăzusem să dedic cîteva zile explorării zonei de la vest de Valea Cernei iar mai apoi să trec Dunărea și să dau o fugă pînă la Marko acasă, să stau de povești cu el și să dăm o tură prin munții lui, atît de frumos prezentați în fotografiile postate de el pe feisbuciuc. Mi-a răspuns că nu putem să mergem împreună cu motocicletele, a lui fiind radiată și cu probleme tehnice ce nu le poate rezolva în scurtul timp rămas la dispoziție. Asta nu era o veste bună pentru mine. Carevasăzică, dacă voiam să dau o tură prin munții lui, trebuia să-mi pregătesc singur traseele. Nu aveam hartă pe suport de hîrtie, nu aveam hartă digitală care să o pot încărca pe GPS. Așa că tot ce îmi rămînea era să-mi desenez propriul drum pe Google Earth, să-l pun pe GPS și să-l urmez fără abatere. Am pornit să-l desenez de la destinație spre nord, spre Dunăre adică. Pe măsură ce urmăream fotogramele ilustrînd pădurile, munții, cîmpiile Serbiei, îmi doream tot mai mult să merg prin această țară. Dar dacă nu voi mai sta trei zile în România și trec mai devreme în Serbia e vreo problemă?! Dar ce-ar fi să merg pînă în Kosovo?! Auzisem eu că e o regiune cu niscai probleme, dar cam atît. L-am întrebat pe Marko dacă e vreo problemă la frontiera cu Kosovo și mi-a spus că nu e nici o frontieră și nu trebuie îndeplinită nici o formalitate. Asta voiam să aud! De felul meu detest frontierele și pe toți cei ce le păzesc. Am muncit vreo trei zile să desenez și apoi să asamblez acest track ce urma să mă ajute să străbat Serbia de la nord la sud pînă în treimea ei sudică. La finalul acestor trei zile, marți dimineața mi-am ridicat pașaportul, în vreo două-trei ore mi-am făcut bagajul, apoi am încălecat și-am plecat. Rămas bun casă, rămas bun ușă!

Stabilisem cu Mihai, că ne vedem la Herculane. Așa că în seara zilei de marți eram prezent acolo, după un parcurs plictisitor, pe drumuri principale pentru a fi cît mai scurt. Am alimentat în Oțelul Roșu și am fost realmente uimit de cît de puțin a consumat bătrîna mea motocicletă, încărcată cu bagaje. Un consum de 5,5% e excepțional.
Ajuns la Herculane, pînă și-a făcut Mihai aparția aveam deja cortul montat. E pentru prima oară cînd folosesc acest cort de producție cehească. Îmi place fiindcă are volume mari, poți intra în el din două părți iar în antreuri încap cu ușurință gențile laterale și toate acareturile de pe motocicletă.

Măreață ctitorie! În curînd ea avea să fie denumită „Șatra”.

Plin de satisfacție am admirat strașnica ctitorie apoi mi-am mutat fundul pe terasa restaurantului din apropiere. Am comandat cele trebuincioase unei seri reușite și după ce mi-am înfulecat tradiționala ceafă la grătar cu cartofi prăjiți, mi-am umplut tihnit paharul cu vin alb de Jidvei, după care m-am pus pe așteptat. N-a durat mult și a apărut și Mihai care a repetat aproape ritualic cele executate de mine anterior. Mai apoi am putut să ciocnim împreună, ca de la egal la egal. Mi se pare cuviincios să nu menționez cîte sticle de vin am comandat mai apoi și nici la ce oră am mers la culcare fiindcă reprezentarea asupra faptelor și lucrurilor poate fi neconformă cu realitatea. Pînă nici ospătărița nu poate să depună mărturie. Cert este că răsăritul ne-a prins dormind în corturile noastre iar la trezirea ce devenise foarte matinală fiecare putea să desfășoare într-un fel aproximativ activitățile ce și le plănuise pentru acea zi. Astfel, eu, care eram hotărît să trec granița dimineața devreme, am îmbrăcat neoprenul și m-am pregătit de o tură de rafting pe Cerna, cea cu debite nemaivăzute din 2006 încoace, după cum spune mărturia unor buni cunoscători ai locului. Între timp, Mihai a hotărît că locul meu de novice într-ale nvigației pe ape limpezi nu e în cealaltă barcă ci că o să fac parte din echipajul condus de dînsul. E fain raftingul ăsta, dar cînd mergi cu el în barcă s-a dus naibii toată aventura! E atît de priceput și atît de bine poziționează barca în funcție de curentul rîului și obstacolele din fața bărcii, încît riscurile devin invariabil minime. Nu cade nimeni din barcă, nu poți ridica barca pe val, așa, într-un fel în care să existe posibilitatea să zboare toată lumea de la loc, nu mai iei nici un val în moacă dintr-acelea care umplu toată barca cu apă, nu, nimic din toate astea. În timpul acesta participanții din celălate bărci au parte de toată adrenalina unei adevărate ture de aventură.

Mihai, mi-a recomandat această fotografie menționînd că raftingul se face pe apă, nu pe bolovani. O vom considera, așadar, o mostră de rafting extrem, dintr-acela de care n-ai parte cu el în barcă pe post de skipper. 

Așa că, la finalul turei, am debarcat bodogănind și promițîndu-mi că de-aici în colo n-am să mai navighez niciodată pe ape dulci în aceeași barcă cu el. Hmmm, întodeauna, niciodată! Finalul a fost totuși spectaculos întrucît debarcarea s-a făcut direct pe terasa unei cîrciumi de pe malul Cernei, unde o bere rece a fost mai mult decît binevenită. A urmat apoi o tiroliană (la care n-am aflat dacă i se zice corect funicular sau furnicular?) prin apa Cernei, de pe un mal pe altul, pe care m-am priceput să o fac de două ori. A doua oară în postură de pileati, fără cască pe cap, drept pentru care mi-am luat o porție neîndreptățită de sudalme. Promit că nu mai fac, dar na, era pentru o mai bună răcorire în vederea a ceea ce urma!
Pe la patru după amiaza, carevasăzică cu totul altfel de cum mi-am plănuit, mă apropiam de frontieră. Îmi fierbea creieru-n cască, aveam privirea încețoșată, ochii îmi erau două cireșe coapte iar motoreta un monstru ce pocnea necontenit din eșapament. Părea că se va rupe-n două după fiecare accelerație. La naiba, să mă văd odată-n Serbia, să alimentez cu benzină de la ei, poate a lor o fi mai bună și își va reveni singură, ea, motoreta mea, așa mă încurajam. Pentru mine însă, nu întrevedeam nici o nădejde. La frontiera românească trecerea a fost ușoară. În fața mea doar un grup format din două perechi de români, unii pe un Harley iar ceilalți pe un BMW 1200GS. Strașnică împerechere! Multă răbdare-i va trebui celui de are Harleyharleyharleyharley să-l ajungă din urmă pe cel cu Biiimăru. La frontiera Sîrbă, polițistul, prietenos, mă întreabă: „Unde merge, frate?”. „Ce țî s-a cășunat mă, ești manelist, ai? De unde atîta „frate””? Așa m-am gîndit eu atunci și cît pe ce să gafez cedînd ispitei de a-i răspunde ironic. Cu cei din punctele de frontieră nu-i prea bine să glumești așa că mă abțin și îi răspund prompt cînd a repetat întrebarea: „Kra-lje-vo!” „Unde?? Sarajevo?” „Bine că ești tu deștept!”. Salut și plec. Ca să nu se iște confuzii: în Serbia se poate trece doar cu buletinul!
Din punctul de frontieră Porțile de Fier, cele cu lacăt mare pe ele, mă îndrept cîțiva kilometri spre est pînă la Kladovo. Îmi pun mari nădejdi ca benzina de acolo să fie leacul pentru mersul îngrozitor al motoretei mele. Alimentez, mă-ncurc la bani cînd să plătesc, mă mai împleticesc prin benzinărie, mă lovesc de tocul ușii, oftez din adîncul firii de mai multe ori, încalec gîfîind și plec. Deh, crîncenă seară am avut! Păi, cine-a pus cîrciuma-n drum?! Eu nu, niciodată, de azi înainte!
Din Kladovo, mă îndrept spre sud-vest, peste masivul Miroc, pînă în apropiere de Milanovac. Urc întîi pe niște drumeaguri înguste, asfaltate sau doar cu urme din asfaltul de altădată. Trec printre niște case răzlețite situate pe coama dealului apoi m-afund în pădure. Mă uit împrejur și-ncerc să mă minunez, dar n-am de ce. Pădurea pare identică cu cea de pe la noi, din zona pe care tocmai am părăsit-o. Condițiile de climă sînt aceleași, de rocă, identice. Ba, parcă aici e ceva mai multă rocă la suprafață. Îmi amintesc de formațiunile stîncoase din zona Călugăreniului (cîțiva km amonte de Baia de Aramă). Mda, cam ca pe la noi, îmi spun șoptit în cască! La un moment dat trackul meu cotește la dreapta pe un drum forestier. Hm, bun drumul, asta nu-i ca pe la noi! După cîțiva kilometri de pustietate văd oarece urme de praf în fața mea. Apoi o motocicletă. „Ha, haaa, după el, e-al meu”, izbucnesc în cască! În scurta goană pornită pentru a-l ajunge pe motociclistul care făcea praf în față, cu coada ochiului observ retrasă în pădure o împrejmuire și în mijlocul ei o căbănuță de lemn. În curte mulțime de tineri și tinere, mașini și motociclete. Disting în goana mare, că unul dintre ficiori poartă tricoul cu inscripțiile RedBullRomaniacs de la ultima ediție. Ah, nu! Așa ceva nu se poate! Nici aici, în cotlonul ăsta nu scap de colegi? Majoritatea lor făceau semne să opresc și să mă apropiu de ei. E clar, ei sînt! Frînez cît pot de violent. Praful stîrnit mă ajunge învăluindu-mă și cu un mare efort reușesc să nimeresc în cele din urmă spațiul porții. Mă apropiu și nedumerirea mea sporește. Parcă ceva nu e chiar în regulă. Dau bunăziua și instantaneu cineva mă îmbie cu o cutie de bere. Păi ce să fac? La starea mea îmi permit oare să refuz? Începem apoi să socializăm, cum s-ar zice și încep să mă dumiresc. Tinerii din fața mea nu-s deloc colegii mei din Romaniacs team. Totuși, tot un fel de colegi sînt: motocicliști sîrbi și prietenele lor. Trei dintre ei vorbesc bine româna și așa-ncepe o scurtă și frumoasă prietenie în care eu le expun o parte din scopul vizitei mele în țara lor iar ei mă îmbie cu mici, pulpe de pui la grătar și bere la cutie. Să nu uit! Și cu o foarte bună țuică din pere! Nu pot să-i refuz! Așa o primire triumfală pe tărîm străin eu nu am avut parte încă, prin cîte țări am îmblat! Și cred că nici înaintașii mei, voievozii.

În mijlocul pădurii, am fost invitat la o masă cîmpenească de acești tineri și ospătat cu țuică, mici, pulpe de pui și bere.

Prezentările fiind făcute, conversațiile le-am legat de îndată, trilingv, în limbile natale și ceva engleză, printre primele subiecte fiind destinațiile excursiilor pe motocicletă efectuate de fiecare și astfel aflu că ficiorul cu tricoul cu inscripțiile RedBullRomaniacs ediția a IX-a, a ajuns în Sibiu cu ocazia concursului de unde a cumpărat acel tricou, pe care acum îl poartă în zi de sărbătoare. Mă umflu oleacă în pene fiindcă eu port tricoul de competiție al aceleiași ediții, cu numele meu inscripționat pe spate. Mai beau o bere, după care le fac o mică demonstrație pe motocicleta mea și apoi pe una de cross de-a lor, arătînd asistenței cam cum ar trebui urcat taluzul din fața curții în care ne aflam. Primesc aplauzele la scenă deschisă, salut maiestuos după care pornesc înfoiat la drum. E faină intrarea mea în Serbia, nu?!

Acesta poate fi începutul unei noi prietenii
Noroc! живели!

Cobor pe un drum șerpuit ce duce înapoi spre Dunăre, undeva mai în amonte, în zona Clisurii. Pe Google Earth era notat ca fiind „Drumul Partizanilor”. Mă gîndesc cu mîhnire că la noi, doar în toponimia populară avem denumiri ca „drumul regelui” sau „drumul strategic”. Toponimia românească nu conține defel cuvîntul „partizan”. S-au priceput al naibii de bine comuniștii noștri să șteargă istoria sau măcar să ne depărteze de ea. Halal să ne fie!
După cele petrecute, mă simt foarte bine, iar atunci cînd ajung din nou în drumul național ce urmărește malul Dunării uit semnalizarea aprinsă. Doi motocicliști trec pe lîngă mine și-mi fac semn cu mîna stîngă. Le răspund cu curtoazie. Mai merg oleacă și-mi dau seama ce-au vrut de fapt să-mi comunice. Semnul lor nicidecum n-a fost un salut ci o simplă avertizare iar asta mă dezamăgește puțin.

Teci, teci Dunave!

Îmi continui drumul pe firul Dunării în sus, unde mă mai petrec cu cîțiva motocicliști pe care îi salut cu mîna la cozoroc fiindcă am și fiindcă mă pricep. Nu schițează nici un gest. Ce să fie asta oare, mă-ntreb în sinea mea?! Ajung în satul Dobra, situat undeva prin treimea superioară a Clisurii. În munții din care eu vin, este un sat cu nume identic. Îmii amintesc că istoricul Constantin C. Giurăscu susținea în Istoria Românilor că din numele locurilor din România, în proporție de 70%, s-au stabilit în urma marii invazii slave. Or sîrbii sînt urmași ai celor mai tenace din triburile care au trecut peste tărîmul vechii Dacii. Cei mai leneși sau mai predispuși corupției au ales traiul mai dulce și au rămas la noi să boteze locurile. Așa că nu mă mir de numele localității și a văii pe care eu intenționez să urc, părăsind cursul Dunării spre sud.
Știu că nu mai e mult pînă la asfințit, dar nu-mi pasă, tricoul e încă înfoiat pe mine! La ieșirea din sat, într-un viraj ușor trec pe lîngă un grup de tinere fete și accelerez abordînd virajul în manieră de rally raid, cu un ușor derapaj controlat deși știu prea bine că pentru motocicleta încărcată cu bagaje asta nu-i deloc bine. Mai merg cîteva sute de metri după care mă opresc, descalec și constat începutul dezastrului din acea seară. Cu o mișcare ce va fi în seara aceea parte dintr-un ritual, dau jos aproape tot bagajul, demontez roata din spate și în zumzetul țînțarilor hulpavi mînuiesc cît pot de rapede minunatele leviere Buzzetti.

O etapă a unui ritual

 Cu acest prilej extrag și cuiul care l-am colectat cu ocazia virajului maiestuos abordat în asistența tinerelor indiferente.

Am făcut o pană mi-au mers toți fulgii

Penajul înfoiat dispare de pe mine imediat ce scot din bagaj și încep să folosesc kitul de reparat astfel de situații. Înțeleg foarte repede că nu am nici o șansă să fac treabă bună. E un kit care îl am de mult timp iar adezivul e expirat de cîțiva ani. L-am purtat pînă acum fără să am nevoie de el, în principal fiindcă folosesc o cameră foarte groasă și rezistentă, așa numită ”heavy-duty” și în secundar fiindcă am avut noroc să nu trec mahmur pe lîngă fetișcane dintr-acelea ce-mi par frumoase. Cu tot ansamblul demontat, întrevăd două soluții. Una ar fi să pun cortul colea, lîngă drum, iar în ziua ce urmează să merg pe jos în sat și să încerc să caut un adeziv mai bun sau chiar o vulcanizare, iar a doua soluție ar fi să repar mai departe camera, cu ce am la îndemînă și dacă voi avea noroc să țină, să mă întorc înapoi, în același sat în care le-am umplut de praf pe fetișcane și să caut o cazare. După ce-mi ard peste cap vreo zece palme în încercarea criminală de a ucide țînțarii deveniți tot mai agresivi odată cu lăsarea întunericului, stabilesc cea de-a doua soluție ca fiind cîștigătoare. Strașnic! Montez totul la loc și-n graba mare pornesc spre satul care e la cel mult un kilometru. Caut o cazare în bezna ce-mi amintește de iluminatul public din satele noastre în vremea comunismului și aflu că așa ceva nu există. Grozav de strașnic! Mă-ntorc în șoseaua de pe malul Dunării. Privesc peste bătrînul fluviu, spre țara ce se zice că e frumoasă, dar s-o privești din afara ei: beznă! Privesc pe firul Dunării în jos, în țara în care mă aflu: beznă! În sus, o firavă vînă roșiatică luminînd orizontul îmi spune încotro e asfințitul! Stabilesc să o iau într-acolo, spre Golubac, adică spre  prima localitate situată la 30km către vest, chiar la intrarea în Clisura Dunării. Parcurg primii 5km, mă opresc cu inima cît un purice, scot lanterna, constat, desfac bagajele, demontez roata aceea, refac petecul desprins, mai găsesc încă o gaură în cameră, o cîrpesc și p-aia, adun totul la loc, umflu roata dînd la pompa aia mică de purtat pe mountain bike de 150 de ori, număr în gînd pînă la 200, pipăi roata, ascult cum iese aerul, continui numărătoarea pînă la 300, ascult, apoi ajuns cu numărătoarea la 450 mă apuc din nou să dau cele 150 de pompițe după care, în mare grabă pornesc. Cei 25 km rămași i-am parcurs numărînd în cap pîna la 400 și-apoi pompînd de cîte 150 de ori. Trei ore a durat toată treaba. Au trecut puține mașini pe lîngă mine. Nu am sesizat să reducă viteza niciuna. Nici un șofer n-a schițat cel mai mic gest să oprească. Adeseori am privit inutil peste Dunăre și din cînd în cînd spre Spot, să văd dacă de la noi poate să-mi vină vreun ajutor. Aflat la capătul puterilor și al celor 25km de parcurs, am ajuns să văd luminița de pe malul Dunării! Undeva, pe zidul unei case situată pe marginea cealaltă a drumului stătea agățat un panou luminos pe care scria „Sobe”. Sobe, carevasăzică? Păi unde-i fum e și căldură, așa că am oprit, am descălecat, am intrat în prima încăpere și-am dat binețe pe limba mea. O femeie trecută de 50 de ani, venind dinspre bucătărie, cu un aer matern, mi-a răspuns pe limba mamei mele. Apoi m-a întrebat dacă am pățit ceva. „Cum, adică, se vede?!”, am făcut eu pe nedumeritul. M-am uitat apoi la hainele de pe mine și-am constat că am adunat pe ele aproape tot colbul ce poate să existe pe malul Dunării pe o lungime 25km și ceva în plus. Ce era să-i fi spus? Ce-ar fi vrut să afle? M-a poftit înăuntru, mi-a dat un rachiu, o cană cu apă și apoi și-a chemat bărbatul. Au ferit mesele din încăperea de la stradă, cea cu vitrină, am băgat motocicleta înăuntru, apoi mi-au dat să mănînc ceva de cină, nu mai știu ce, am mai cerut un rachiu și-o bere, mi-am luat bagajele și am pornit spre o cameră aflată la etaj. Era trecut de miezul nopții. N-am încercat să aflu cît costă nimic din ceea ce trebuia plătit. În starea în care mă aflam tot ceea ce oamenii aceia mi-au oferit era neprețuit.
Aproape cumplit sfîrșit de zi, nu?!


Fiindcă gazdele mele, proprietarii primei pensiuni întîlnită pe malul Sîrbesc al Clisurii cu o seară înainte, mi-au spus că dis de dimineță vor pleca cu mașina la Golubac și că acolo este o vulcanizare, la ora 7 în cea de-a doua zi a excursiei mele am fost în picioare. Era deja ziua de 2 mai, cîndva considerată a fi Ziua Tineretului și care nu se ținea de pe-atunci. Am scos motocicleta din bar și grăbit am reluat operațiunea exersată de cu seară. Nu mai eram eu prea mahmur dar nici odihnit de-a binelea nu eram. Mă dureau doar mîinile și umerii de la atîtea exerciții la leviere și pompă. După ce-am demontat roata și apoi camera, pe terasa pensiunii, am savurat o cafea cu mult caimac privind peste bătrînul fluviu, avid să-mi dau seama dacă într-adevăr România se vede mai bine din afară, prilej cu care am mai schimbat cu gazda mea vreo două vorbe despre cum percepem viața noi cei de aici și ei, cei de dincolo de Dunăre. Nu părea să fie vreo diferență, după cum nici peisajul nu-mi inspira vreo deosebire.

Contemplînd România de la depărtare. Cel mai interesant a fost caimacul.

Cu camera în mînă, pe bancheta din spate a mașinii familiei gazdă, am ajuns la Golubac. Într-o vulcanizare, un tip solid și cam negricios a aplicat două petice strașnice camerei motocicletei mele după care m-a tapat de vreo 10 euro. Am achitat în moneda locală și asta nu i-a plăcut. Nici mie nu mi-a plăcut prețul lui. Pe drumul de întoarcere chiar și gazda mea a mărturisit că prețul i s-a părut prea mare. Așa e! Am văzut adesea și în România acest tip de oameni care privesc cu lăcomie spre drumețul aflat la ananghie și îl tratează ca pe o victimă, ca pe un hoit numai bun de sfîrtecat. E un tip de ființe pline de ele însele cărora o poveste de departe spusă în fapt de seară de călătorul ostenit nu reușește să le stîrnească vreo emoție sau să-i clintească din autosuficiența lor. I-am mai văzut, vă spuneam. Mai mult tăcuți, odată ajunși la pensiune, sub privirile iscoditoare ale bărbatului familiei fac o demonstrație de măiestrie montînd camera și apoi roata spate. Înainte de plecare avea să scoată din garaj și să-mi arate cu multă mîndrie o bijuterie de motocicletă NSU de prin 1934, perfect îngrijită și funcțională. Încerc și acum un mare regret că nu am făcut o fotografie proprietarului și mîndreței lui de motocicletă. Privind în urmă, spre această amintire, e prima oară cînd îmi pun întrebarea dacă sînt motociclist în deplinătatea sensului acestui termen. Categoric, dacă eram un motociclist adevărat stăteam vreo două ore discutînd despre piese, întruniri și zgomote de motoare. Poate că sînt doar un călător, motocicleta fiind pentru mine un simplu vector. Am mai întîrziat preț de cîteva zeci de minute, timp în care eu am luat micul dejun iar mezinul proprietarului a plect cu NSU-ul spre Golubac. Mai apoi am plecat și eu într-acolo. Pe drumul ușor virajat aveam să zăresc din nou frumusețea aceea de motocicletă apropiindu-se pe contrasens. Din acea clipă mă declar că am fost vrăjit de ea. Iarăși mă încearcă o imensă părere de rău că nu am întors în drum și n-am încercat să-l ajung pe tînăr, să le fac o fotografie. De data asta, însă, începea să mă copleșească îngrijorarea în privința mersului motorului dintre picioarele mele fiindcă nu dădea deloc semne că ar vrea să funcționeze normal chiar și cu benzină sîrbească. Fac cîțiva pași și cîteva fotografii printre ruinele cetății Golubac, ce străjuiește Dunărea și de unde turcii au controlat 4 secole traficul naval pe bătrînul fluviu.

Cetatea Golubac. Partea de jos

Cetatea Golubac. Partea de sus

 Dacă-n planurile mele intenționam să traversez masivul Somrda de la nord la sud, pornind din localitatea Dobra, grație epuizantelor evenimente de cu o seară înainte am ajuns la limita lui vestică, astfel că mi s-a părut firesc să renunț la ambițiile mele offroad și să recuperez ceva timp ocolindu-l de la Golubac pe drumuri asfaltate. Am ajuns astfel la Majdanpek unde m-am cutremurat alimentînd motocicleta: 17 litri la 199km!!! Heeei, asta nu seamănă deloc cu impresia de la prima alimentare efectuată la Oțelul Roșu. Coroborat cu mersul neliniar al motorului, asta înseamnă o mare problemă, cu atît mai mult cu cît benzina în Serbia e cam 1,7euro. Viitorul și motorul sună rău!
Mă opresc în drum să fac o fotografie unei exploatări miniere ce pare o miniatură a viitoarei noastre megaexploatări de la Roșia Montana. Peisajul arată rău, iar orășelul din care eu tocmai am alimentat și în care locuiesc cetățeni cu locuri de muncă, nu strălucește deloc nici de curățenie nici de prosperitate individuală sau orășenească!

Majdanpek - mini Roșia Montană

După așa un peisaj tehnologic simt nevoia de reintegrare în natură. Mai chinui motocicleta preț de vreo cîțiva kilometri după care pătrund pe un drum lateral unde ochesc o pajiște foarte frumoasă. La adăpostul unui grup de molizi tineri, reazem motocicleta pe trunchiul unuia iar apoi, conform ritualului, dau jos toate bagajele, scot șurubelnițele și mă apuc de treabă. Nu e mare lucru să demontezi carburatoarele la așa o arătare, nu! Întîi demontez șaua, să priceapă toată lumea, apoi rînd pe rînd cîteva carene, toba finală, bateria și cutia filtrului de aer, iar la final carburatoarele. Un pumn de șuruburi și cam un sfert din motocicletă. Întind tricoul pe jos în chip covoraș în fața icoanei, îngenunchez apoi în altarul naturii cu carburatoarele în mînă, iar cu sfînta șurubelniță în cruce le desfac pe de-a-ntregul după care, atingîndu-le pios cu buzele, suflu prin fiecare orificiu. Asta pentru curățenia carburatoarelor mele și buna lor funcționare.

Acolo unde e punctul roșu a stat motoreta mea rezemată

Dragă cititorule, îți reamintesc cu adîncă smerenie că astea se întîmplau în Joia Mare, cea din Săptămîna Patimilor.
După un scurt moment de reculegere și adîncă meditație, observ că una dintre garniturile de cauciuc care etanșează prinderea plutitoarelor pe corpul carburatoarelor e ciupită. Și-mi amintesc că de fapt nu e una dintre garnituri, ci că e acea garnitură!
Cu vreo două săptămîni în urmă, nemulțumit de felul în care funcționa motorul la primele plimbări de primăvară, am desfăcut carburatoarele, ocazie cu care am constat că vechile garnituri trebuiau înlocuite. Fiincă nu le-am știut cotele, am mers cu exemplarele vechi în mînă, la magazin, de unde, după elaborate măsurători șublermetrice, am cumpărat altele ce păreau identice, numai bune! La montaj, am observat că nu prea era așa, drept pentru care încurajîndu-mă și spunîndu-mi că poate așa-i modelul, folosind păcătoasa șurubelniță lată dar îngustă, le-am forțat și ciupit totodată. N-am ținut cont de asta și după ce am montat tot ansamblul, a doua zi m-am dus din nou la magazin și am cerut altele cu o jumătate de milimetru mai mici. Le-am primit frumos împachetate într-o punguță de nylon și le-am pus într-un buzunar al jachetei de adventure, cea pe care o port pe acest motor, după care așa am lăsat toată treaba. Dacă funcționa acel mecanism, de ce să-l mai demontez, m-am întrebat în sinea mea. Asta se întîmpla în orașul meu de reședință, nu cu mult timp în urmă.

Ofrandă mecanică depusă în altarul naturii. În dreapta jos Sfînta Șurubelniță în Cruce 

Aflat în Săptămîna Patimilor, la cîteva sute kilometri depărtare de casă lucrurile nu mai păreau defel vesele. Mi-am amintit de cele două garnituri și-am dat să le scot din buzunarul gecii. În această excursie încă nu am purtat geaca din cauza faptului că era suficient de cald ca să îmbrac doar tricoul. Așa că abia cu acel prilej m-am uitat mai atent la ea și de parcă n-ar fi fost îndeajuns toate cîte le pățisem, am constatat că din cauza felului neglijent în care am fixat-o pe bagaje, cu o seară în urmă, la Dobra, fiind prea aproape de eșapament, o parte din ea s-a topit. Din cauza consumului de benzină foarte mare (dublu față de normal) ce a dus la supraîncălzirea eșapamentului, printre altele, gazele evacuate foarte fierbinți, au topit o parte din jachetă. Sincer?! Nu aveam nevoie și de asta! De acum în colo sînt la discreția divinității. O posibilă ploaie la începutul lunii mai poate să-mi termine excursia. Nu am mai făcut fotografii și jachetei fiindcă așa îngenuncheat cum eram nu puteam decît să privesc în sus, spre cerul albastru al Serbiei și să mă mir „De ce, Doamne? De ce mie? De ce acum?” La toate întrebările aveam însă răspunsuri omenești tocmai potrivite.
Îmi amintesc cum, în 2011, tot în Săptămîna Patimilor am plecat să fac o excursie pînă în Dobrogea. Nu vă-nchipuiți carecumva că o excursie în Dobrogea sau aiurea înseamnă în accepțiunea mea un simplu drum pînă la destinație urmat de un prînz și o cină festivă. Nicidecum! Am plecat urcînd și coborînd piemonturile sudice ale masivului Făgăraș. Voiam să ajung astfel pînă la Buzău iar de acolo, strecurîndu-mă printre culturile agricole, pînă la Brăila. După o zi întreagă în care m-am zbătut prin mocirlele imense formate după topirea zăpezilo de pe munți, am ajuns cu ambreiajul uzat complet, la Arefu, un sat situat undeva sub barajul Vidraru. Părea că totul s-a terminat acolo. După cîteva telefoane la Sibiu și-apoi la București, am găsit soluția, am reparat motocicleta și am continuat drumul. Era tot în ziua de Joi a Săptămînii Patimilor. Încremenit, cu ochii ridicați spre coroanele molizilor, strîngînd în pumn noile garnituri, cu dinții-n sus exclam fericit: ”Doamneeee, îți mulțumesc că mi-ai amintit! Se poate! Voi continua!”.
Fiindcă nu vreau să greșesc prin omisiune, pentru reparația de atunci, îi mulțumesc lui Ștefan Buzoianu, un om cu care atunci am și vorbit!

Ștefan Buzoianu și motoreta mea, în atelierul din București 

Mulțumit de turnura gîndurilor mele, schimb cu grijă cele două garnituri și asamblez rapid întreaga mașinărie. Pornesc motorul și parcă merge mult mai bine! Încep să adun bagajele și abia atunci realizez că în răstimpul celor două ore de muncă nici un trecător n-a catadicsit să oprească, măcar preț de o clipă, să-ncerce să intre în vorbă cu mine și să afle cine sînt, de unde vin, încotro mă-ndrept. N-au fost mulți, e adevărat, dar tot au fost printre ei și cîțiva bicicliști și vreo doi trei scuteriști. Păi să fi stat la noi în țară, în marginea drumului atîta timp în scurt timp aș fi avut un larg public spectator-interogator. Aici, însă,în această țară, nimeni! Începe să mi se pară tot mai straniu. Motocicliștii nu se salută-ntre ei, fetele nu-ntorc capul după motocicliști, trecătorii nici măcar nu aruncă o privire spectacolului oferit de o motocicletă jumătate despuiată și un motociclist rugîndu-se cînd divinității, cînd coroanelor molizilor! Ce-i în țara asta!? Ce-i cu oamenii, ce se-ntîmplă cu OAMENII?
Hotărăsc să nu mai zăbovesc în căutarea vreunui răspuns și încalec de îndată ce-am strîns tot bagajul, pornindu-mă la drum. În foarte scurt timp aveam să încep să merg pe drumuri forestiere și chiar mai rele. Eram nerăbdător să mă apuc de treabă, cum s-ar zice, așa că amîn prînzul pentru mai tîrziu. Poate am să mă opresc undeva, în vreun sat.

Dealurile verzi ale Serbiei

Drumurile de aici în colo sînt de căruță, de tractor și forestiere, pînă la desinație. Am făcut orice, în planificarea mea, atunci cînd am studiat Serbia pe Google Earth, să aleg doar drumuri neasfaltate. Ba, pe alocuri, după cum fotografiile o vor arăta, am cam exagerat și am proiectat să merg chiar și pe arătură.
Am urmat coama lată a masivului Homoljske mergînd de la nord spre sud. Din cînd în cînd mai coboram cîte-un versant ca mai apoi, odată ajuns pe firul văii să găsesc și cîte un sat. Așa s-a întîmplat la un moment dat cînd, pentru a putea urmări traseul indicat de GPS, trebuia să trec pe lîngă un cimitir unde tocmai se întîmpla o înmormîntare. Oh, bieți moștenitori ai răposatului, de mîine el va fi scutit de bir iar taxele le veți plăti doar voi! Decid să nu prăfuiesc întristata adunătură, ci să iau o pauză și-n loc să cotesc spre stînga conform planificării, continui drept, neabătut, agale, spe centrul satului unde îmi făceam calculul că sigur e vreun magazin mixt deschis. Zis și făcut, gîndit și întîmplat. Sînt cam la 50-70km de graniță, în linie aeriană și uimit să constat că vînzătorul vorbește bine românește, astfel că nu am probleme să primesc ce vreau. O pîine, un pateu și-o binemeritată bere.
Vă mărturisesc că pe la noi prin țară, așa se face: înaintea lucrării, în timpul și imediat după terminarea ei, îți cinstești mecanicul cu o bere! Și tot pe la noi, conform uzanței, dacă nu-ți supraveghezi mecanicul, el mai bea încă una și se duce naibii toată lucrarea. Vă mai mărturisesc că, nemaiavînd de gînd să iau altă lucrare în ziua aceea, pînă să-mi dau seama, pe nerăsuflate, am băut și cea de-a doua bere, tot acolo, în fața magazinului sătesc, la umbra unui tei imens. Și vai, bună a fost! Regăsesc aici gustul bun al berilor românești care au existat înaintea corporatizării făbricuțelor și a marii otrăviri a berii și băutorilor din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, ce a început cu mai bine de un deceniu în urmă. În satul acesta, oamenii au fost prietenoși. M-am simțit ca acasă. M-au întrebat tot ce voiam să fiu întrebat despre mine, motocicletă, drum, destinație și bineînțeles, „cît prinde, nenea?”. M-am simțit bine cu ei! Cu toate astea, cînd am considerat că e momentul, am luat-o din loc fără să le fac vreo fotografie. Înmormîntarea se terminase, chiar și groparul își desăvîrșise opera clădind mușuroiul funerar, iar drumurile ce m-așteptau tăcute au redevenit accesibile. Drumuri peste munți joși, cu pajiști de un verde intens, bine antropizați pînă nu cu mult timp în urmă. Imaginea dezolantă a caselor abandonate de mulți ani mi-e familiară atît din excursiile în munții noștri cît, mai ales și prin Podișul Ardealului.

Ruine și flori

Autoportretul motociclistului la drum prin codru des

Timp de mai multe ore parcurg astfel de drumuri fără să întîlnesc pe nimeni. Observ că pe aici lipsesc cîinii,  pantele sînt line iar drumurile numeroase. Asta mă face pentru o secundă să-mi doresc să revin cu mountain-bikeul. Ce frumos mi-ar fi să am atît de mult timp încît să pot reveni pe acest traseu pedalînd?! Oftez în sinea mea și plec mai departe. Am atît de mult de văzut din lumea asta mare că parcă nu mă-ndur să petrec timpul depănînd distanțele pe bicicletă. Accelerez cu năduf și încerc să devorez kilometri care urmează spre lumile ce nu mi s-au înfățișat încă în încercarea de a folosi mai bine răstimpul, pe zi ce trece tot mai scurt, ce mi-a rămas la dispoziție.

Cheile Resavei

Ajung pe firul unei văi într-un defileu nu foarte spectaculos, dar plăcut vederii, unde opresc doar pentru cîteva fotografii. De aici urmeză să mă apropiu de lunca Moravei și sînt nerăbdător să ajung la acest rîu, un fel de Mureș de-al nostru.

Panou turistic

Piatra dărîmată din Cheile Resavei

Drumul pînă la locul de trecere a Moravei îl fac mergînd în ritm susținut printre dealuri, printre lanuri de grîu, alte culturi agricole iar uneori chiar peste ele. Mă simt puțin presat de timp. Motorul care nu mă ajută deloc avînd în continuare un regim foarte pretențios de funcționare, timpul care l-am petrecut demontîndu-l, timpul pierdut anapoda cu mahmureala și apoi cu pana de ieri, maniera mai mult contemplativă în care am pilotat în cursul zilei, toate acestea m-au întîrziat și mă fac să grăbesc. Desigur, nu pot grăbi accelerînd necuvenit de mult! Motocicleta încărcată cu bagaje își schimbă mult  comportamentul. Din cauza repartizării greutății bagajelor doar pe roata din spate, la cea mai mică denivelare abordată greșit, roata față poate să sară prea tare și să mă trezesc pe jos, în colb. Într-o astfel de călătorie nu e deloc o bucurie să mă trezesc singur, jupuit de piele sau tot atît de sigur și cu cu oase frînte. De aceea încerc să accelerez pînă acolo unde simt că motocicleta răspunde corect comenzilor. În condițiile astea, ca să reușesc să parcurg distanțele propuse, trebuie să merg neapărat într-un ritm susținut, cu pauze cît mai puține. Cumplită poveste! Să-ți faci excursiile mereu pe grabă, mereu contra cronometru, ca și cînd timpul n-ar fi al tău ci de furat, ca merele din vecini sau ca dragostile nevestelor! Nu pot să-mi dau seama unde greșesc în abordarea vieții mele de ajung mai mereu în situația asta.
Drumul mă duce și prin niște sate ale căror case mi se par adevărate temple ale bunului gust. Nu contenesc să mă minunez întorcînd capul, ba după o culoare frumoasă, ba după o mică grădină superbă, bine asortată casei de lîngă ea, ba după un gard foarte măiestrit lucrat, ba după o șarpantă sau orice alt detaliu de construcție. Îmi plac enorm de mult, în primul rînd fiindcă nu au etaje, nu sînt masive, sînt bine proporționate, sînt zugrăvite cu culori discrete, deloc stridente și mai ales că-ți dau senzația de intimitate fără a fi nevoie de garduri de inspirație medievală. Mi-e greu să mă hotărăsc lîngă care să mă opresc și pe care să o fotografiez. Îmi spun că voi găsi alte case mai frumoase, mai încolo și chiar așa se și întîmplă. Din această cauză pînă la urmă am rămas fără să fac nici o fotografie.
Am mai trecut, desigur, în timpul acesta pe lîngă o mulțime de oameni (inclusiv fetișcane dintr-acelea de care am mai pomenit), care, asemeni celorlalți au părut a ignora trecerea mea prin spațiul lor. Desigur, nu vă închipuiți carecumva că mă credeam Mihai Viteazu intrînd în catedrală! Un motociclist însă nu trece îndeobște neobservat! Așa că mă arăt în continuare nedumerit de comportamentul oamenilor. Într-un licăr de inspirațe, decid să fac cu mîna unui grup de copii care se jucau lîngă gardul de la drum. S-au întors cu toții cu fața spre mine și timid, cîțiva mi-au făcut cu mîna rușinați dar plini de curiozitate. Carevasăzică, se poate, Doamne!
În cele din urmă, un căprior ce pentru o vreme m-a însoțit mergînd pe drum în fața mea, iar cînd a binevoit să se ferească s-a oprit privindu-mă nedumerit de după un lan de grîu, fapt ce m-a determinat să mă opresc și să abuzez de aparatul de fotografiat. Eh, în fața unei astfel de arătări scot casca și aparatul de fotografiat oricînd.

Căprior la drumul mare

Un selfie la fel de reușit ca și drumul 

Întrebare concurs fără premii: unde e drumul?

Cînd pe drumuri mai rele, cînd pe arătură, ajung în cele din urmă la puntea peste Morava. Văzusem eu de pe Google Earth fotografii cu această punte și m-am gîndit mereu teamă că nu o să fie permisă trecerea cu motocicleta pe ea sau că nu o să țină scîndurelele. Ei bine, după cum arăta uzura scîndurilor, puntea era intens practicată cu tractorașele și alte mici utilaje agricole în pofida semnelor de interdicție. Oarecum, cam ca pe la noi, nu așa?!

Puntea peste Morava

N-a avut nimic spectaculos această trecere așa că mă îndrept dezamăgit, pe traseul meu, spre mai departe. Nu știu exact unde o să înnoptez dar nici nu prea mă preocupă subiectul. Am cortul meu, o pîine, ceva conserve, e destul de cald, nu am nevoie de nimic mai mult.

De pe Google Earth acesta se vedea a fi „drum”

Hălăduiesc pentru încă vreo trei ore pe niște dealuri mai înalte, dar molcome, cînd pe arătură, cînd pe drumuri neumblate decît de tractoare și căruțe, printre tufărișuri, păduri tinere și culturi agricole. Uitîndu-mă mai atent împrejur îmi aduceam aminte spusele vînzătorului de la care mi-am cumpărat prînzul și de care am rîs la momentul acela, considerîndu-le baliverne, cum că ia pușca-n spate și călare pe motoreta lui pleacă la vînăt de căprioare. Încep să-i dau dreptate. Zona pe care tocmai o străbat cred că e un paradis pentru căprior și vînătorii acestora. La tot pasul se zăresc acele observatoare, în care vînătorul stă la pîndă pînă la apariția exemplarului dorit. Fiindcă tocmai începe să apună soarele mă trec fiori gîndindu-mă, anapoda desigur, la un scenariu în care vreun vînător enervat că-i stric partida, mă miluiește cu vreo doi-trei plumbi în spate, măăăăi! Grăbesc oleacă, într-o zonă în care n-ar fi trebuit și din cauza regimului sacadat în care mergea motorul, la un moment dat derapez ușor și mă dezechilibrez în ogașa adîncă. Pun piciorul jos ca să echilibrez și imediat simt lovitura crîncenă urmată de nesuferita durere.
Cu ceva timp în urmă, evoluînd în zona dintre vîrful Șureanu și Vîrful Negru, pe o pajiște alpină străbătută doar de hățașe de oi, am mers cu coburile de aluminiu montate pe motocicletă cu scopul de a testa comportamentul echipamentului. Acolo, a trebuit de asemenea, să pun piciorul jos în timpul mersului și adeseori am simțit loviturile coburilor peste picior, în zona gleznei. Mișcarea asta-mi stîrnește amintiri neplăcute fiindcă în felul acesta mi-am rupt oasele piciorului stîng, cu mai mulți ani în urmă. Așa că după multe zbateri financiare am reușit să cumpăr niște genți laterale din material textil, foarte lăudate, așa numitele genți ale lui Colebach sau după cum este denumirea lor comercială, Magadan Panniers. În fapt, tipul ăsta, Walter Colebach, care altceva nu face decît străbate Siberia pe motocicletă, le-a croit după cum l-a tăiat pe el capul și le-a făcut aproape bine. Așa că, în această excursie prin Serbia, sînt dotat cu mult rîvnitele genți de mers la Magadan, avînd ca primă rațiune să mă pun la adăpost de noi pălituri crîncene. Totuși, iată, acum mă doare! Opresc, îmi pun capul pe tank bag, respir adînc în cască și încerc să-mi revin. Ok, simt că nu e nici o ruptură. Pot să mișc laba piciorului. Pot să sprijin piciorul. După un timp durerea se mai îndulcește. Mă uit să văd unde naiba mi-am putut prinde în hahlul ăla piciorul și văd scărița pasagerului care din cauza drumurilor s-a desprins din lăcașul ei și stătea în poziție orizontală. O înjur cu năduf și-mi promit ca data viitoare să le demontez pe amîndouă și să le las acasă. Mă bucur că pot pleca din loc și printre foișoarele de pîndă, cu motorul mergînd parcă mai sacadat ca oricînd încerc să-mi duc piciorul într-un loc confortabil cum ar fi camera unei pensiuni.

Foișor de pîndă

Știam că trackul meu trece foarte aproape de orașul al cărui nume pictat arată așa: Крагујевац (Încercați de mai multe ori să rostiți pe silabe denumirea orașului! Cînd sînteți mulțumiți de exercițiu continuați, vă rog, lectura!)
N-am stat pe gînduri și cu motocicleta trăgînd mai mult a moarte prin dezintegrare, am apucat-o la vale pe drumul ce ducea în oraș, pe care l-am intersectat tocmai cînd se înnopta. După vreo trei kilometri eram aproape în centru cînd motorul începuse să se oprească la fiecare deccelerație. Mă uitam disperat în jur căutînd o firmă luminoasă care să anunțe vreo pensiune, ceva. Nimic! Am zărit un motociclist, i-am făcut semn să se oprească. A trecut fără să mă bage în seamă. Mă gîndeam că cel mai nimerit ar fi totuși să vorbesc cu un motociclist fiindcă șansele să știe ceva engleză sînt mult mai mari decît în cazul celolalți cetățeni plătitori de impozite. Pînă la urmă, în mijlocul unei intersecții, după mai multe rateuri zgomotoase, motorul meu a refuzat să mai funcționeze. Penibil moment, cu atît mai mult cu cît eram chiar în centrul orașului. Îl împing pînă lîngă bordură unde-l abandonez pur și simplu rezemîndu-l de un stîlp și o iau agale pe trotuar privind în ochii trecătorilor în căutarea unuia mai comunicativ. Dupa cîțiva zeci de metri parcurși cu mersul șchiopătat am găsit un tip care stătea rezemat de motocicleta lui, o vitezană cum s-ar zice. Am așteptat resemnat preț de mai multe minute pînă și-a terminat conversația telefonică în care era angajat după care i-am explicat în engleză care mi-i păsul: să mă-ndrume spre o pensiune, un hotel, ceva! Nu știa engleză dar a înțeles și mi-a arătat cu degetul în sus, spre o firmă luminoasă care anunța Hotel Крагујевац. Adică taman în spatele meu! Am reușit să pornesc motocicleta și cu un mic ocol să o parchez oarecum sfidător în fața intrării în hotel. În cîteva minute eram cazat la hotel de 3 stele (pe ușă erau vopsite mai multe, dar trei le trec în text, una o țin în minte) cu minunatul preț de 40euro!!!! Oameni buni, suma asta e o cincime din bugetul alocat pentru excursia asta. Dar la ora aia mă durea fix în carburator de preț și de buget. Voiam un pat confortabil pentru mine și piciorul meu și o minimă garanție că a doua zi aș putea repara carburatorul vieții, unde mă durea și mai tare! După binecuvîntatul duș și o cină low budget la hotelul din centrul orașului al cărui nume nu puteam încă să-l pronunț, compusă din una bucată conservă și mii de bucățele de pîine fărîmițată, am simțit cum mă revigorez și pot mai mult. Ahaaa! Tricoul, pantalonii, papucii și neapărat șapca inscripționată BMW, după care șontîc, șontîc, devale cu liftul și p-aci ți-e drumul cumetre! Odată coborît din hotel mi-am dat seama că habar n-aveam unde vreau să mă duc iar așa schilod nu prea eram în formă bună de umblat aiurea prin oraș. Așa că am stat nedumerit preț de cîteva zeci de secunde pînă ce, dintr-un taxi coboară, pasul ei de domnișoară și mai apoi prin fața mea a defilează ca o adiere lină o fetișcană dintr-aceea compusă din cap, trunchi și mamă, mamă, ce mai picioare! Exclam extaziat „Heellooooo, beautiful nurse!” după care, total diferit de personajul de desene animate invocat, o apuc în urma ei trăgînd după mine piciorul vătămat. Era prea frumoasă ca la ora aceea să fi mers de la servici spre casă. În plus, etala un bine studiat mers de manechin de podium. Trecînd peste orice altă considerație frivolă, eram ferm convins că se îndreaptă spre zona unde se adună tinerii și tinerele orașului ca să rîdă și să flirteze sau doar să bea un coctail neapărat dietetic. Mergîndu-i în urmă, distanța dintre noi se mărea vizibil, însă după două străzi rolul ei de ghid era epuizat. Deja mă aflam pe un pasaj pietonal ce-mi amintea de cel din Brașov, cu multe terase dispuse pe mijloc. Atmosfera, însă, era la fel de vie ca cea din Sibiu. Și fetele, ah, fetele, parcă mai frumoase, deși încă nu eram ferm convis. Uuhaaa! Somebody stop meee!
Am luat-o agale privind spre tinerii aceia plini de vervă, ce se bucurau de primele seri petrecute pe terasă. Era plăcut dar parcă nu destul. Mi-aminteam de o noapte de pomină petrecută cu Pușoc prin Amsterdam cînd, hoinărind pe străzile orașului, am trecut pe lîngă ușa unei cîrciumi prin care răzbătea zvon de muzică rock. Am intrat. Înăuntru se cînta jazz. Abia după aceea noaptea a devenit de pomină! Îmi era dor de momente ca acela și fiindcă mi-a revenit atît de viu în minte eram hotărît să continui să șchiopăt, cînd mai dureros cînd mai puțin, pînă voi găsi ceva interesant. La capătul pasajului pietonal, în intersecție, am privit înspre stînga și apoi înspre dreapta. Parcă în stînga luminile orașului aveau un aer ceva mai boem. Într-acolo mă pornesc deîndată. După nici 50 de pași șchiopătați, printre niște uși de sticlă răzbate din nou un zvon: zvon de muzică rock. Mă opresc pironit și la al treilea acord recunosc o celebră și frumoasă piesă a formației vocal instrumentale Pink Floyd (Pomenind așa un nume, semnul punct la final de propoziție mi se pare un pleonasm condamnabil. El, punctul, se subînțelege, nu mai trebuie pus!). Așa că o zbughesc înăuntru fără să mai țin cont de hainele ponosite de pe mine. Îmi aleg o masă cu bună vedere spre orchestră și exclam: „Lăsați halbele să vină la mine!” Îmi fac pentru a zecea oară o scurtă socoteală privind situația dezastruoasă a bugetului excursiei și mai comand odată: „Încă o bere, fata tatii!”. Vă suneam mai adineaori că am fost impresionat de simțul esteticului la poporul ăsta? Ei bine, tinerii ce concertau la parterul hotelului în care eu îmi băteam joc de bugetul excursiei savurînd nenumăratele halbe de bere, nu făceau decît să confirme că poporul care mă contraria prin manifestările oamenilor întîlniți pînă acum, are un foarte apropiat simț al esteticului de al meu. Playlistul, dacă ar fi să acceptăm această denumire, a fost parcă alcătuit de mine. Rar mi-a fost dat să-mi tihnească în acest fel o seară de muzică într-un local.

Ain't no sunshine when she's gone!

Încîntat, la pauză am intrat în vorbă cu muzicienii, masa lor fiind tocmai lîngă a mea și le-am spus considerațiile mele despre ce mi s-a înfățișat peste zi. Eram foarte încîntat. M-au dezumflat rapid spunîndu-mi că majoritatea străinilor le-au spus același lucru, așa că mi-am băut mai departe, liniștit, hectolitrul de bere comandat. La sfîrșitul programului am luat-o agale spre hotel, șchiopătat și legănat. Am fost nevoit să opresc pe la terasele ocupate de cocalarii sîrbi să mai halesc din vreo două sticle de bere pentru a avea curaj să parcurg tot mai lungul drum spre hotel.
Dată fiind situația, la hotel am desfăcut o conservă de varză călită cu nu știu ce, că n-am prea găsit altceva prin ea, pe care am băut-o! După care, din frigider, am desfăcut o micuță sticluță de vin, pe care am, băut-o! Bugetul sărăntoc al excursiei mele?! Ăăăă, hîc, pe care l-am băut!





Jurnal de bord

Data metagalactică: vineri, 3 mai 2013
Zile trecute de la lansarea pe orbită: 3 (trei)
Locul: Kra_gu_ie_vaț, Serbia, la hotelul din centru.
Ora: 7:30
Stare: Deplorabilă - viață de dinainte de moarte.


Uimit că pot să-mi scot capul pe ușa camerei de hotel, cobor și desăvîrșesc ceeea ce aseară am început, anume decimez necruțător fărîma de buget ce-o mai aveam în buzunar. Plătesc cazarea și restul consumației după care mă apuc agale să pun tot harnașamentul pe motocicletă. Fiindcă știu ce mă așteaptă, amîn cît pot de mult momentul pornirii motorului. Cît pot, totuși! La un moment dat, nu m-am mai putut abține și am făcut-o! M-am cutremurat auzindu-l în timp ce el se cutremura funcționînd. Pun mîna la ieșirea eșapamentului și gazele mi-o înegresc deîndată. Mi-e clar! Poveștile cu zîne mecanic de motocicletă care intervin în timpul somnului motociclistului turmentat sînt pură invenție a societății motociclișilor efeminați. Așadar am încălecat deznadajduit și cu multă strîngere de inimă am căutat o benzinărie. Acolo cu greu m-am abținut de la un mic atac de inimă cînd am văzut că pompa se oprește la 19,5litri!!! Practic, mai aveam mai puțin de un litru de combustibil în rezervor. Era exclusă ipoteza unei sustrageri. După ce m-am convins că-mi intră capul pe orice ușă vreau eu să intru, m-am îndreptat cutezător spre casiera tînără și la ora aceea foarte atrăgătoare și am întrebat-o dacă știe vreun service de motociclete.
Era un banc cu un cetățean ungur care, prin anii 60, deschizînd geamurile într-o bună dimineață, se uită pe stradă și vede tancuri americane defilînd. Omul, fericit nevoie mare, se apucă să strige cît îl țin bojocii: FREEDOOM! Dintr-un tanc, apare un cap cu caschetă și îi strigă cetățeanului: Șto? Niet! Karnaval!
Nu pot ști exact ce o fi simțit sărmanul cetățean maghiar, acolo-n orașul lui, dar îmi place să cred că am simțit aidoma lui cînd fetișcana cu trup și cu cap apărînd de după tejghea mi-a spus cu un aer de comandant hîrșîit în armata mai sus pomenită că la ei e vacanță, acum! Holiday, ce nu-nțelegeți?! Exact ca-n România! Tovărășico dragă, iartă-mă, dar la asta nu m-am gîndit! În atari condiții, spășit, i-am cerut voie să mă aciuez pe undeva, printr-un cotlon al benzinăriei ei, să-mi îndeplinesc ritualul de dimineață al demontării motocicletei. Mi-a zis: da! (pe limba mamei ei). Drept pentru care, la scurt timp, din motocicleta mea a rezultat din nou un pumn de șuruburi și cîteva piese îngrămădite lîngă gard.

Locul indicat pentru practica ritualurilor mecanice, lîngă aparatul de făcut Văzduh

Mimînd fericirea, m-am apucat de treabă țînăndu-mă cu mîna ba de balustradă (dac-o fi fost), ba de cap și oftînd din răsputeri. Viziuni cu sibieni tratîndu-se cu o ciorbă de burtă la restaurantul Prima mă bîntuiau crîncen, chinuindu-mă la acea oră matinală. Aveam să desăvîșesc capodopera după 3 ore și o convorbire telefonică în care am încercat să aflu detalii privitoare la reglajul nivelului carburatoarelor. Ei, ași, răspunsul fiind șovăielnic, fiindcă și-n România era holiday, dată fiind starea precară-n care îmi era discernămîntul, n-am îndrăznit totuși să-mi băg mîna și-n acest aspect. În timpul celor trei ore de chirurgie mecanică am aflat prin contemplare și meditație că cu o zi înainte am montat anapoda plutitoarele, ele avînd un rost la montaj, de care eu neștiind, nu am ținut cont și le-am inversat. Astfel că la finalul incursiunii mele în mecanica fluidelor motocicletei am devenit oleacă mai deștept de cum am fost mai înainte! Asta este!
Era amiaza celei de-a treia zi iar eu staționam într-o benzinărie la periferia orașului Kragujevac, în care casiera drăguță dar intransigentă, tocmai își termina programul de muncă. Îmi calculam timpii și trebuia să fi fost departe. Îmi calculam bănuții și trebuia să fi fost aproape. Decid necruțător să schimb și bancnota de una suta euro ce o am drept rezervă în buzunarul de la piept și de îndată ce motocicleta resuscitată e gata de drum, după o scurtă oprire la casa de schimb valutar, pornesc mai departe în excursia mea!

Reiau traseul acolo unde l-am părăsit de cu seară și dau un ocol orașului pe dealurile din jur, prilej cu care observ că deși e un oraș mare (peste 200.000 locuitori) nu văd decît foarte puține clădiri care să zgîrie cerul și ochiul. O frumoasă așezare alcătuită majoritar din case joase și foarte multă verdeață. Îmi place, îmi spun și dau cu grijă pinteni spre mai departe, nu foarte încîntat de rezultatul operației mele.

Noroc bun!

Drum bun!

Drumurile redevin cele pe care mi le-am dorit, cu lungi secțiuni prin zone neantropizate. Lipsește ceva din peisajul ăsta verde și frumos, chiar foarte frumos și asta mă intrigă. Nu văd animale păscînd, nu văd ciobani, nu mă cîine nici un latră(!). La un moment dat, aflat într-un peisaj asemănător cu cele păduroase din zona podișului Mehedinților, am descălecat și-am lăsat motocicleta rezemată pînă am coborît să iau apă dintr-un izvor de mai jos de drum. Pe cînd eram mai preocupat să reumplu rezervorul de apă al rucsacului denumit camelbak aud încîntat o motocicletă apropiindu-se și-apoi, perplex, depărtîndu-se. N-am putut să-l văd pe motociclist dar tare mi-ar fi plăcut să se oprească, să fi schimbat o vorbă cu el. Oamenii ăștia nu sînt deloc curioși să se dumirească ce-i cu străinul de mine pe meleagurile lor ce par foarte puțin umblate?! Sînt tare nedumerit.
 Mi-am continuat drumul și-n fața mea nori tot mai negri se-arătau. V-am spus oare că mîndra mea jachetă IXS era neutilizabilă și altă haină de ploaie nu aveam? Cam pe cînd coboram spre satul din vale, stropi mari de ploaie începeau să cadă stîrnind colbul din drum. Fiindcă părea că ploaia se întețește mi-am propus să părăsesc traseul și să mă pun la adăpost în primul oraș, după cum făcusem și cu o seară înainte. În centrul satului Kalenic, la magazinul sătesc stăteau vreo 2-3 bărbați la taifas sub niște umbrele mari. Mi-au trebuit vreo 2 kilometri după ce-am trecut de ei ca să realizez că cea mai bună decizie era să mă-ntorc și să beau o bere în tovărășia lor decît să continui spre oraș, unde ploia părea să fie în toi. Decid să mă întorc. În cîteva minute eram cu berea în mînă. La a doua bere eram cu ei de după gît. Zvonul s-a răspîndit rapid și foarte curînd motocicliștii satului s-au adunat cu toții acolo. Pe rînd sau mai mulți deodată povesteam despre motociclism și călătorii. Capacele sticlelor de bere săreau dînd sonoritate metalică stropilor rari și grei de ploaie iar spiritele motociclismului păreau să se-ncingă tot mai tare. Era tare fain, acolo, sub mesteceni, cu oamenii aceia care nu știau română, nu știau engleză, dar bucuria de a vedea un călător îi însuflețea suficient cît să nu mai fie nici o barieră de comunicare. După o vreme ploaia s-a oprit și părea că norii se vor rupe, așa că am decis să-ncalec și să plec. Mi-au dăruit o bere, să am pe drum, niște pișcoturi și o pîine, ne-am îmbrățișat și-am plecat lăsîndu-i în urmă, cel mai probabil pe unii dintre ei suspinînd după cum am rămas și eu de-atîtea ori.

Noroc! живели! La magazinul mixt din Kalenic

Drumul, mai departe avea să mă ducă printre niște culturi de zmeură la care inițial am privit nedumerit. Serbia e primul exportator de zmeură din Europa. Și de prune, dar asta n-aveam să aflu decît mai tîrziu. În anii din urmă majoritatea zmeurei care se vinde pe tarabele piețelor din sudul României, ajungînd chiar pînă și la Sibiu, e zmeură de cultură din Serbia fiindcă prețul ei e mult mai mic decît al celei recoltată din flora noastră spontană. Arată frumos, cu bobul mare, probabil fiind tratată nu are viermi și asta contează pentru consumatorul comun fir-ar el de rîs împreună cu termenul care-l definește.

Plantație de zmeur

Cobor din nou în lunca Moravei, găsind de această dată un rîu cu un debit mult mai mic, fiind mai aproape de izvoarele lui și îl traversez îndreptîndu-mă spre o altă minunăție de orășel denumit Врњачка Бања. Ei, acu să vă văd! Nu i-am putut pronunța numele nici în ruptul capului. Pentru faptul că nu am citit nici un ghid despre obiectivele turistice ale Serbiei ci am umblat zile în șir cu mouseul pe internet doar după drumeaguri și păduri, aveam să constat la întoarcerea acasă că am trecut prin (mai bine spus pe lîngă), cea mai renumită stațiune cu ape termale a Serbiei, o localitate cu clădiri medievale aflate în patrimoniul UNESCO și alte frumuseți. Din mersul motocicletei am remarcat doar că aproape toate străzile erau frumoase, orășelul fiind presărat cu clădirile vechi pline de personalitate și bun gust. E o mare meteahnă a mea că nu mă-ndur să mă opresc în loc pentru a face o fotografie locurilor. Călătorind alături de Sherri Jo, australianca de care pomeneam în primele rînduri, am observat că nici ea nu se oprea, dar avea un aparat de fotografiat atîrnat la gît și fotografia din mers. Am încercat și eu agățîndu-mi DSLR-ul de gît dar am renunțat fiindcă între plăcerea de a privi fotografii și cea de a pilota motocicleta pe un drum, o prefer categoric pe cea din urmă. Mă gîndesc că o soluție bună ar fi să-ncep să folosesc o cameră GoPro deși are și ea multe puncte slabe. Acum, cufundat în confortul domiciliului, aș vrea să mă fi oprit pentru o secundă, să am o amintire pe care să o pot împărtăși. Îmi rămîn doar vorbele, pe care le simt adeseori insuficient de expresive pentru a putea spune cîte ceva din ce-am trăit și ce-am văzut. Am continuat urcînd pe un drum șerpuit, de munte, ce-mi amintea de urcarea-n Straja, prin păduri de amestec de fag și rășinoase ce deveneau tot mai impunătoare. Chiar în condițiile cerului plumburiu, prin lentila colorată a ochelarilor distingeam contrastul puternic între verdele crud al frunzelor de fag și verdele intens, întunecat, al acelor de brad și de molid. Dumul devenea în felul acesta un obiectiv secund, pădurea acaparîndu-mi atenția.
Ajuns în vărf, am găsit o frumoasă, micuță și cochetă stațiune de schi, denumită Goc, prin care am trecut fără să opresc. Mă fascinează să văd cabanele scunde, fără pretenții care să sfideze zenitul, situate la distanțe suficient de mari între ele astfel ca senzația de intimitate să fie deplină. Categoric, bunul gust sîrbesc mă vrăjește.
Intrat din nou în pădure, aproape că nu mă mai pot concentra asupra drumului. Privirea mi-e hipnotizată de frumusețea arboretelor. La adăpostul pădurii mari, un subetaj compact din aceleași specii amplifica contrastul nuanțelor de verde și îmi amintește de felul frumos în care Paul Bolton definea pădurile cutreierate de el în împrejurimile Sibiului, cu prilejul uneie dintre edițiile RedBullRomaniacs. Le spusese „mystical forests”.

O scurtătură prin mystical forest

Cînd m-am întîlnit cu el, ulterior, în toamnă, la concursul Sea To Sky din Turcia, preocupat să-i schimb cauciucurile am omis să-l trag deoparte și să-i spun că am găsit undeva niște păduri care sînt mult mai apropiate de semnificația termenului folosit de el. Sper, data viitoare, să nu mai uit.
Impresionante aceste păduri din jurul stațiunii Goc. Îmi revine ideea că zona e superbă pentru excursii cu bicicleta. Poate, cîndva am să revin prin aceste locuri cu mai mult timp pentru admirat peisaje. Cu coada ochiului văd un drum forestier pornind înspre dreapta și opresc în loc admirînd felul în care coroanele arborilor împreunîndu-se deasupra lui dădeau impresia unui tunel.

Magic Road prin Rezervația naturală Goc

Privesc înspre GPS și văd că exact pe-acolo îmi desenasem trackul. Fericit de inspirația avută pornesc alene pe drumul acela. Cobor într-o vale, apoi urc și cînd ajung sus drumul mă scoate într-o poiană largă. E baza unei alte pîrtii de schi. Tot acolo e și o cabană. Mă opresc cu gînd să stau să beau o bere. În timp ce o savurez, privesc mai atent împrejur și vrăjit de frumusețea locului decid că nu contează nimic din ce ar trebui să mai fac, am să înnoptez acolo. Nu mă mai interesează unde și cînd trebuie să ajung. Știu că nu sînt departe de casa fraților Radovanovic și că le-am promis că în ziua de sîmbătă voi fi la ei, adică a doua zi. Ca și cum acest mîine ar fi fost mai ieri, tot atît de puternic îmi persistă în memorie liniștea serii ce atunci s-a așternut.

Goc

Fiindcă părea singura persoană din zonă, l-am întrebat pe ospătarul bătrîn ce mi-a servit berea dacă pot să campez pe undeva pe-acolo, însoțindu-mi gesticulația cu cuvîntul ”șatra”. Mi-a răspuns cu un gest larg din mînă însoțit de un zîmbet pe măsură: ”aaaaa, șatraaa!”. Ulterior i-am plătit berea și gesticulînd din nou i-am comunicat că mă duc să-ntind cortul și apoi revin să mai beau una. Plin de bunăvoință mi-a răspuns că mă așteaptă. Nu avem o limbă comună, doar un limbaj care nu înșală.
Am montat cortul puțin deasupra cabanei, pe pîrtia din spatele acesteia, undeva aproape de pădure. Am pus motocicleta între pădure și cort, astfel ca mirosul acesteia să alunge vreun eventual urs cotețar. Privind zona, foarte curată dealtfel, îmi dau seama că gestul meu e aproape inutil dar nu mă pot abține să nu țin cont și de astfel de jivine devenite dependente de indolența omenească. Nu e vina urșilor din zona Brașovului sau a Tușnadului (și în curînd și din alte zone) că au găsit în ghenele fermentînde o alternativă facilă pentru alimentația lor. Fiindcă știu că există astfel de animale îmi iau măsurile mele de precauție în pofida evidențelor liniștitoare, după care mă așed la ușa șatrei și mă pregătesc pentru o cină solitară sub clar de lună. Eram fericit că ultima mea conservă e de fasole întrucît cea de varză nu mi s-a părut prea încîntătoare. Cam pe cînd totul era aranjat și mă pregăteam să apăs pe declanșatorul aparatului de fotografiat pentru a imortaliza un moment din pregătirea cinei, tragicul s-a întîmplat. Din cauza nu știu cărei adieri micul meu aragaz s-a răsturnat iar conserva de deasupra lui de asemenea. Am salvat cu un reflex nebănuit cam jumătate din conținut (cina mea) după care am desăvîrșit opera artistică începută.

Cină servită la iarbă verde

Mi-am băut necăjit și cam flămînd berea primită cadou la amiază și m-am declarat complet învins pentru ziua respectivă, cam pe la ora la care întunericul era deplin stăpîn.

Asfințit de soare roșu poleit surprins puțin prea tîrziu din ușa șatrei

Am dormit somn fără griji pînă către dimineață cînd, din cauza faptului că de cu seară nu am încheiat sacul de dormit, m-am trezit înfrigurat. Am dormit adesea în cort atît la munte cît și la mare însă nu cred să fi auzit vreodată atît de multă liniște. Eram la cîțiva metri de pădure și nu auzeam nici măcar un foșnet! Eram practic într-o stațiune montană și nu auzeam nici un lătrat de cîine! Față de drumul de pămînt pe care am ieșit din pădure și care continua asfaltat pînă nu știu unde eram situat la mai puțin de 100m. Și cu toate acestea nu m-a deranjat nici un vuiet mecanic, nci un claxon. Părea că sînt într-un loc în care totul era încremenit. Nefiind eu frumosul din pădurea adormită iar somnul fiindu-mi deja curmat, am ieșit din cort pentru o scurtă inspecție eliberatoare. Abia atunci, de la mare depărtare, un cățelandru deranjat de zgomotul prelung și insolent al fermoarului și-a făcut simțită prezența lătrînd speriat. Am mai petrecut uluit cîteva minute contemplînd liniștea profundă a nopții după care cel mai probabil am revenit la activitatea întreruptă cu puțin înainte și am străpus sforăind frumusețea aceea de noapte.
M-am trezit cînd soarele începuse să-ncălzească insuportabil cortul. Exceptînd GPSul pe care nu voiam să-l pornesc încă, toate celălalte deviceuri erau secate de energie și nu mă puteau ajuta să aflu cît e ora. Pînă la urmă nici nu conta așa mult, chiar nu conta! Am strîns „șatra”, am montat tot harnașamentul și am pornit agale spre cabană. După așa o lungă etapă am oprit pentru micul dejun servit și cel mai probabil pregătit chiar de ospătarul bătrîn ce m-a dojenit că nu l-am mai onorat cu prezența în seara din ajun. I-am explicat făcînd pe mortul care a fost situația mea și de îndată neobrăzarea mi-a fost iertată cu un nou zîmbet larg. Am primit o omletă delicioasă ce arăta exact ca-n amintirile din casa bunicilor. La naiba cu dietele doctorilor! Era acolo-n farfurie mai multă grăsime decît ar fi visat vreun medic nutriționist că poate cineva mînca vreodată. Hmmmm, absolut delicios!
După așa un minunat mic dejun am pornit agale urmărind dungulița albastră de pe ecranul GPSului. Din calculele mele n-ar mai fi trebuit să fie mai mult de 20km pînă la casa lui Marko și a lui Milos. Îmi aminteam de cînd am desenat trackul că mai am de trecut doi munți. Așa că nu m-am speriat atunci cînd am părăsit drumul cel bun pentru o potecă mai lată, foarte pietroasă pe alocuri și aproape deloc umblată.

Drumuri europene

Odată ajuns pe fundul văii m-am bucurat să reintru pe drum forestier. Parcă nu mă mai prea încîntau pasajele tehnice. Mi-ar fi plăcut să continui mersul acela lejer, contemplativ, de la sfîrșitul zilei anterioare. Bucuria nu a ținut mult fiindcă după nici 200m pe GPSul meu apărea că trebuie să urmez o cale în dreapta. M-am uitat de mai multe ori să mă conving că exact pe-acolo trebuie să urc cu speranța că aparatul îmi face o glumă. Nu puteam să stau pe loc precum fac trialiștii și fiindcă nici nu-mi venea să cred văzînd ce mă așteaptă făceam rotocoale în acea bifurcație. Mi-am luat avînt și cu o accelerațe potrivită am tecut peste primul prag de piatră. Fiindcă acea potecă n-a mai fost folosită de multă vreme, un pin tînăr era crescut exact în mijlocul ei. Am oprit lovit în față de o creangă. Am descălecat și am continuat pe jos cîțiva pași pentru a evalua ce urmează. Și nu arăta deloc bine!

Motoretă priponită în pin

În cazul în care aș fi decis să continui, din cauza pantei mari, pe iarbă, cauciucul ar fi patinat iar pe piatră, din cauza greutății bagajelor și a aderenței bune aș fi forțat prea mult ambreiajul. În cazul în care aș fi decis să întorc, situația avea să fie mult mai complicată. După cum am scris deja, am pornit la drum fără să știu nimic din și despre Serbia. Orice abatere de la linia denumită track pe care o puteam vedea colorată pe GPS mă arunca în necunoscut total. Harta pe care am cumpărat-o din Golubac era pur orientativă, fiind-mi de folos doar pentru silabisirea denumirii locurilor. Încurcat mă simt acum, cînd scriu povestea, darămite atunci cînd trebuia să recunosc că am greșit în munca mea de proiectare. Nu aveam decît o alternativă: să cobor în drum cel bun și să încerc să găsesc o cale de ieșire din încurcătură și apoi să mă reîntorc în track într-un loc convenabil. Observasem în cele două zile de hoinărit prin munții Serbiei că au o rețea bogată de drumuri. Cu totul și cu totul altfel decît prin munții noștri. Dacă aș fi fost într-o astfel de situație în Carpații Românești aș fi avut mult de ocolit cu o motocicletă grea ca aceasta cu care călătoresc acum. Aici însă, mereu e un drum alternativ care să te scoată din încurcătură sau să te rătăcească. Observația asta am făcut-o cîndva și în Italia, străbătînd atît Alpii cît și Apeninii. În contextul acesta, trag concluzia că ușurința de a construi un drum în locul unei poteci persistă de pe vremea ocupației romane pe aceste meleaguri, care a durat vreo 6 secole, pînă la invazia slavilor. E o șansă pe care noi n-am avut-o și probabil din această cauză construcția unui drum, în România, e un eveniment atît de rar încît capătă dimensiunea unui miracol.
Decid să cobor. Eh, treaba asta s-a dovedit a fi cam grea. Porțiunea urcată în cîteva secunde am coborît-o în mai mult de 20 de minute. Poteca era insuficient de lată să pot întoarce motocicleta și cu pantă prea mare ca să pot să o țin locului apăsînd maneta de frînă sau eliberînd ambreiajul. Desigur, toate aceste manevre se efectuează cu motorul oprit de către operatorul, căci unuia care e mai mult pe sub motocicletă decît deasupra nu i se mai poate spune motociclist, transpirat leoarcă ce încearcă cu puțin succes să-și redobîndească statutul pierdut odată cu decizia de a întoarce.
Am ajuns înapoi în drum istovit și transpirat. M-am pus în mișcare cu viteză foarte mică în încercarea de a mă răcori, răstimp în care încercam să-mi fac un plan. De dincolo de rîu cineva fluiera insistent făcîndu-mi semn să mă apropiu. Ok, man! E tot ce îmi doream – un om care să vrea să povestească cu mine și de la care am șanse să aflu dacă pot să continui drumul pe unde vreau eu! Am traversat lunca pînă la rîu unde am lăsat motocicleta sprijinită de un anin. Am trecut puntea în ograda acestui om a cărui figură mă trimitea cu gîndul la cea a lui Jack Nicholson după care ne-am prezentat: „Tibi”, „Drasko”!
Locul îmi evoca petrecerile adolescenței de pe Valea Avrigului de la poalele Făgrașului. Lunca largă, rîul, aninii, căbănuța discretă, ceaunul pus pe foc, scaunele împrăștiate pe iarbă și toate celălalte îmi păreau extrem de cunoscute. Soția lui Drasko mi-a pus imediat să mănînc cerîndu-și scuze că tocana va fi gata doar peste vreo două ore. Apoi mi-au întins un pahar de bere dintr-un pet de 2 litri. Uuuufff! Deja? După nici 2 kilometri?! Ok, man! Thank you și hai noroc! Ziveli! Uite-așa am început să vorbesc într-o engleză satisfăcătoare cu acești doi oameni de care, în dimineața zilei de Crăciun a aceluiași an, am simțit că mi-este tare dor! Ziveli! Acum, cînd scriu gîndindu-mă la ei, paharul de vin roșu ce stă alături de computer observ că se golește tot mai des.

La masă împreună cu soții Janosevic

Am continuat conversația despre motociclete, bere, comunism, post comunism, oamenii de bine de la noi și de la ei, fondul lexical comun, istorie antebelică, globalizare, extinderea corporațiilor, scăderea continuă a calității vieții și din nou despre motociclete și călătorii, Transfăgărășan și Transalpina, toate astea preț de vreo 2 peturi dintr-alea de 2 litri. Berea aceea care am băut-o pe sate în zilele anterioare din sticle cu etichete ponosite a fost mult mai bună decît aceasta dar discuția și plăcerea de a fi alături de acești oameni m-a făcut să zăbovesc de astă dată, periculos de mult. Aproape că nu mai voiam să continui! Să fi rămas?! Asta mă-mbiau acei oameni.

După cel de-al doilea mic dejun al zilei, prima lecție de limbă Sîrbă:
noroc=живели și se pronunță živeli

Dar a venit o vreme cînd deja mă cam clătinam și am decis să plec! Era un moment potrivit, ziceam eu.
Am stabilit că nici Drasko și nici eu nu o să ne facem niciodată cărți de vizită, că nu-s bune, așa că am schimbat bîlbîindu-ne numerele de telefon, după care am avut o foarte aprinsă discuție despre drumul pe care trebuie să-l urmez. Apoi am plecat. El îmi spunea că trebuie să pornesc pe rîu în sus, iar eu, urmînd azimutul meu interior, pe rîu în jos. Berea din peturile golite ajunsese și la mine în creier așa că mi s-a părut foarte logic să-n cep prin a-l traversa. Acum, cînd rememorez simt nevoia să fac o mică pauză și trăgînd aer în piept, cu paharul plin în mîna stîngă să exclam ”Ziveli!”.
Să treci un rîu de munte printr-un loc unde nu e vad, cu o motocicleta ușoară de enduro e o experiență ce poate fi plăcută. Tot astfel poate fi și cu cea mai grea de soft enduro, dar dacă e totuși nițel vad și operatorul nu e turmentat. Dar să treci cu motocicleta mare încărcată cu bagaje, prin loc total neamenajat, vă spun eu, nu e o treabă tocmai la îndemîna motociclistului cu capul înfierbîntat de șprițul lungilor discuții. Drept pentru care, dintr-un bolovan coboară pasul meu cu cizmă neagră tolănindu-mă oleacă exact în mijlocul rîului, alături de motocicletă. Drasko, entuziast, sare de pe mal cu un gînd salvator și a poposește într-un fel răcoritor alături de mine, după care prietenul lui ce pînă atunci s-a sustras de la discuții tăind lemne a completat într-un fel ceva mai decent acest tablou. Apa nu era mai mare de o șchioapă și jumătate astfel că nu a fost nevoie de butelii de oxigen pentru exercițiul nostru de white waters diving. A urmat ieșirea pe mal care s-a făcut în urlet de motor și trîmbe de apă astfel că, în efect, a fost anulată acțiunea prietenului lui Drasko, care deși avea mintea limpede a ajuns să aibă hainele la fel de ude ca și ale noastre. Dar n-a contat nimic din toate astea fiindcă era cald și între timp ne-am amuzat copios. N-am mai rămas la încă un pahar de bere deoarece recunoscusem deja din mijlocul rîului că vina nu era a pietrelor alunecoase din albie așa că ne-am mai îmbrățișat odată, la rece, pe uscat și ud leoarcă, am primit, după ce și -a smuls de pe vestă, ecusonul clubului Kings MC pe care Drasko, în calitatea lui de președinte îl purta. Așa am plecat spre mai departele meu.
Avem să constat că mica mea demonstrație acvatică a fost inutilă. Capătul de sus al drumului forestier era exact acolo unde cu vreo două ore în urmă mă bucuram să-l găsesc. Eram în situația inedită în care un astfel de drum nu cobora pe firul văii așa cum sînt obișnuit ci, după ce trece pe malul celălalt, urcă pe firul văii. Am, astfel, din nou ocazia să-mi salut gazdele și nedumerit să continui. Urmez fără să mai cîrcotesc indicațiile lui Drasko și după vreo doi kilometri drumul părăsește firul văii cotind-o spre dreapta. Urcarea e lină și plăcută pe versantul acela umbrit și bine împădurit pînă sus în culme de unde încep să cobor. De ceva timp sînt în track așa că totul pare să fie normal. Odată trecută culmea schimbarea de peisaj e aproape brutală. De unde, pe versantul nordic am străbătut păduri încheiate, umbroase, de productivitate ridicată, cu arbori înalți și zvelți, la doar cîțiva metri după ce am trecut culmea, peisajul apare radical schimbat. Mi se-nfățișează păduri slab productive, formate din arbori de talie mică, uneori chiar arbuști, cu consistență scăzută asemănătoare celor văzute pe coastele vîntuite ale Mediternei sau prin Munții Măcinului.

Peisaj forestier aproape mediteraneean. Detaliu

Nu am mai văzut nicăieri o trecere atît de bruscă de la un tip de pădure la altul. Determinante mi se par insolația, versantul avînd expoziție sudică, panta foarte accentuată și roca la suprafață. Așa că, aflat în coborîre pe versantul ce efectiv dogorea încingîndu-mi hainele ude, am început să-mi fac griji în privința frînelor. Adeseori am să fiert lichidul frînei de spate atunci cînd am folosit-o mai intensiv, fără totuși a abuza de aceasta. Privind la lungimea mare a versantului ce-l aveam de coborît, am socotit potrivit sfolosesc treapata întîi de viteză și să evit orice manevră hazardată. Nu e deloc maniera mea de a coborî un astfel de drum dar date fiind circumstanțele fizico-geografico-umane am acceptat-o și practicat-o resemnat. E puțin trecut de ora amiezii, dincolo de muntele din fața mea e casa fraților Radovanovic, iar eu trăiesc o stare de încîntare nefirească unui cetățean din estul postcomunist și nefericit, carevsăzică de ce să mă grăbesc?

Peisaj forestier aproape mediteraneean. Vedere de ansamblu

A fost lungă și grea coborîrea pînă în firul văii Ibar (un fel de Jiu de-al nostru) de unde, după cîțiva kilometri de mers pe asfalt, spre vest, am cotit-o din nou spre sud, urmînd de data aceasta în urcare o copie a drumului ce tocmai l-am coborît. Uneori declivitățile sînt atît de mari încît mă întreb dacă e posibil să urce vreun camion pe acolo. Probabil că da fiindcă în vreo cîteva locuri găsesc urme ale acestora în preajma unor exploatări forestiere mai mari. Deși nu văd pe nimeni la lucru, fiind „holiday”, îmi dau seama că sînt foarte multe asemănări între practica silvică de la noi și de la ei. Aceleași tratamente progresive cu scopul de a lăsa în urmă păduri tinere din proveniențe autohtone, regenerate natural – garanție a conservării bogăției și variabilității genetice a speciilor. Remarc același concept în conducerea arboretelor și aceeași manieră de lucru la exploatarea forestieră, uneori parcă puțin mai îngrijită. Încep să fac similitudini între comunitățile de tăietori de lemne pricepuți de prin zonele Bistriței, Maramureșului și Moldovei și cele de pe aici. Poate că în venele celor de la noi curge mai mult sînge slav decît al restului populației și astfel au răzbătut prin veacuri păstrînd meșteșugul acesta anevoios, hulit în vremurile de-acum, în special de cei atoateștiutori care strigă din spatele computerelor, cel mai adesea fără a înțelege nimic din existența naturii. N-au fost ei, lucrătorii de pădure, cu de la sine putere, cei care au împins pădurea spre vîrfurile dealurilor, lăsînd-o doar acolo unde orice altă formă de economie umană n-a mai fost prolifică într-un răstimp perceptibil pentru vremelnica lor minte. Mă uit cu mare mîhnire la emisiunile TV sau la articolele din ziare de fiecare dată cînd interesele politice dictează apariția lor. Nici una din grozavele dezvăluiri din emisiunile cutremurătoare nu-s la întîmplare arătate publicului. Tehnologiile moderne ne pun la dispoziție fotografii aeriene ce pot fi folosite la inventarierea bucată cu bucată a copacilor ce compun pădurea. Faptul că dispare pădurea de pe un versant și nimeni(!!!) nu observă pînă apare un ziarist salvator care filmează gîfîind printre cioate, e o mare, mare făcătură. Departamentele polițiilor secrete sau nesecrete care monitorizează activitățile economice, deci și silvicultura și exploatările forestiere au acces la fotograme frecvent actualizate și de mare rezoluție prin analiza cărora se poate constata dispariția fiecărui arbore din interiorul pădurii. În plus, de cîțiva ani, întreaga societate civilă care accesează interntul are la dispoziție o platformă de lucru denumită „Harta tăierilor ilegale de păduri” în care orice activist de mediu și prin naștere majoritatea orășenilor sînt așa ceva, pot raporta o tăiere, dînd astfel, cu satisfacția menirii lui civice împlinite, subiecte de lucru instituțiilor specializate ale statului care-și trimit deîndată organele să facă treaba în teritoriu și să constate. Chiar Google, de curînd a pus la dispoziția oricăriu cetățean un instrument foarte puternic de analiză care semnalează cu culoare roșie dacă dispare pădurea dintr-o zonă și cu albastru dacă sesizează creșteri semnificative ale pădurii sau apariția de noi zone împădurite. E vorba de www.globalforestwatch.org/map/
Sînt tentat să continui mult pe acest subiect dar risc să pic în aceeași capcană cu cei huliți de mine și să vorbesc din ziare. Fiindcă-mi miroase a multă manipulare, am să revin!

Adică e doar o părere ce spun acum că dispariția pădurii de pe un versant întreg nu se poate întîmpla fără un bun reazem politic. După cum și dezvăluirile cutremurătoare la ore de mare audiență ale televiziunilor nu sînt decît tot rezemate politic. Oricum, din toată treaba asta șifonați ies cei fără de reazem. În comunitățile de oameni care știu lucra pădurea am auzit cel mai adesea vorbe din bătrîni care îndeamnă la cumpătare și moderație. Nimeni din aceste comunități nu e atît de nerod încît să meargă neîndemnat să-și taie fără de judecată pădurea ce ține adăpost gospodăriei sale și a copiilor lui. Fiindcă în țara asta, pe care o vizitez, lăcomia industrializării de iz occidental n-a apucat să-și dezvolte tentaculele, văd lucrări silvice frumoase. Mi-ar fi plăcut să discut cu cineva de specialitate, să aflu cîte ceva despre realitatea silviculturii din Serbia și mai ales despre istoricul din perioada comunistă. Dar acum e „holiday” și eu sînt „in a vacantion”, carevasăzică să-mi văd eu de destinația mea turistică pînă n-apuc să îmbrățișez din mersul motocicletei vreun copăcel crescut inopinat în mijlocul drumului.

Cu așa gînduri sumbre compensate de bucuria de a merge prin pădurile astea frumoase, cam pe la jumătatea celuilalt versant pe care de data asta îl coboram, iată-mă ajuns la destinația excursiei: casa fraților Marko și Milos Radovanovici. Intru în curte și ochesc remorca de tractor trasă lîngă gard, cu scopul de a sprijini motocicleta de ea. Un fel de semiremorcă mai ușoară, „tambă” după cum e denumită prin zona Mărginimii Sibiului acea remorcă pe o singură axă. Decuplată fiind de la tractor, proțapul ei era sprijinit pe o bucată de lemn care, atunci cînd am pus eu piciorul pe remorcă, butucul s-a rostogolit, remorca a luat-o ușor devale iar eu m-am prăvălit între remorcă și motocicletă, în colbul ogrăzii. Toate astea sub atenta privire a gazdelor. Mă ridic, mă scutur și dau binețe oamenilor, ce era să mai fac?!
După așa o autoprezentare, cu zîmbete ce nu aveau nimic ironic, gazdele m-au invitat să iau loc pe terasa casei de unde nu m-am mai clintit pînă la asfințit. Acolo am mîncat și am fost îmbiat cu ceea ce am constatat a fi una dintre cele mai bune băuturi distilate din prune pe care le-am băut vreodată. Acolo am vorbit cîte-n lună și-n stele și tot acolo am stat ore-n șir cu ochii pironiți la versantul vecin, pe de-antregul împădurit care după fiecare păhărel mi se parea tot mai frumos. Cu sau fără paleta largă de reprezentări pe care ракија mi le oferea, ceea ce mi se-nfățișa ochilor tot un mic colț de rai este.
Am avut în seara aceea prilejul să cunosc o familie de oameni simpli dar frumoși. Bărbații asigurau bunăstarea familiei muncind la pădure. Din ogradă nu părea să lipsească nimic din cele trebuincioase. Printre discuții am strecurat și subiectul pentru care am pornit de-acasă. Băieții privesc destul de relaxat problema, ceea ce mă liniștește. Posibilitățile lor de cîștig sînt prea mici să acopere costurile emigrării. Așa că mai dau un păhărel pe gît după care le ascult planurile de viitor, cum vor ei să transforme o mică magazie veche, într-un spațiu pentru oaspeții motociclciști pe care îi vor adăposti. Îmi spun cu mîndrie că pe la ei a poposit și Terry Brown, un foarte pitoresc călător pe motocicletă originar din Anglia și pentru o clipă, pentru așa o întîlnire, chiar îi invidiez. Oricum, relaxat după cele auzite, mai ciocnesc odată cu tatăl lor și admit că sînt complet istovit.

Familia Radovanovic

A doua zi, dimineața, am rămas uimit cînd i-am găsit pe toți a casei văzîndu-și de treburi prin gospodărie. Era chiar ziua de Paști și m-aș fi așteptat ca cel puțin femeia casei să fie plecată la biserică. Aflu printre altele și că de felul lor sîrbii nu se prea înghesuie la biserică în zi de sărbătoare și că nu prea sînt practicanți fervenți ai ortodoxiei. O pun pe seama secolelor de ocupație otomană și mă gîndesc că au făcut treabă bună înaintașii noștri că n-au lăsat țara în mînă ghiaură, vînzîndu-se singuri. Încep astfel să nu mai am nici un regret că am deranjat această familie taman într-o așa zi. Ne așezăm cu toții la masă și singurul indiciu că era o zi specială au fost oăle roșii făcute așa cum îmi place mie mai mult, adică tradițional, în foi de ceapă. Tot ce era pus pe masă părea desprins din amintirile copilăriei mele petrecută în casa bunicilor. Total împotriva normelor de dietă trasate de medicul nutriționist, total pentru răsfățul gusturilor mele educate(?) în spirit tradițional.
Termin de montat bagajele pe motocicletă și sînt invitat să iau o mică pauză pe terasa casei, înainte de a pleca, prilej cu care ciocnim din nou și braț după braț, cu păhărelele-n mînă, le dăm pe gît cu voioșie. „Браћа Румуни”, „браћа Српска” și-ncă un păhărel! „Frații Români”, „Frații Sîrbi” și mai dăi un păhărel! Primesc cu multă bucurie felul în care tatăl celor doi frați vorbește despre români. Mă uimește cînd îmi spune că între România și Serbia nu au existat lupte, războaie. Stau și socotesc în minte și tind să îi dau dreptate omului. Că îi admiră pe români pentru că au fost singurii care i-au ajutat în vremea embargoului. Eu știam că ai noștri făceau doar afaceri profitabile cu niște oameni prinși la ananghie. Nu mă abțin și-mi spun puctul de vedere dar nu reușesc să-l înduplec în a-și manifesta entuziasmul în fața poporului român al cărui exponent eu eram în acea dimineață chiar la el în ogradă. „Браћа Румуни”, „браћа Српска”! Și-ncă un păhărel. Doar de la noi le ajungeau haine și alte obiecte ce la vreme de pace sînt uzuale. Hmm! Poate chiar are dreptate! Trag cu coada ochiului spre sticluța care nu mai avea mult pînă să fie complet goală. „браћа Српска”, „Браћа Румуни”! E bună rău țuica asta! Și mă rog frumos de ce m-aș grăbi să plec?! Am un traseu destul de scurt pentru această zi. Mă surprinde cînd îmi spune că dacă România are doi prieteni, Serbia și Marea Neagră, Serbia nu are decît unul singur. Nu m-am gîndit niciodată la așa ceva. Ne mai împungem noi cu ungurii dar n-o să le dăm prunii în ruptul capului, ucrainienii ne iau pe sus atît pe noi cît și ținuturile ori de cîte ori au ocazia și o au de fiecare dată , iar bulgarii sînt și ei niște oameni acolo care s-au pricopsit cu niște hălci de pămînt strămoșesc. Cred că are dreptate bătrînul. „браћа Српска”, „Браћа Румуни”! Gîl, gîl, gîl! Uite-așa contribui decisiv la consolidarea prieteniei Româno - Sîrbe între popoare. Pentru așa o prestație diplomatică primesc drept răsplată un litru din aceeași licoare la terminarea sticluței de pe masă, pe care-l împachetez cu multă grijă în compartimentul pentru lichide al genților mele. Mulțumesc cordial, mă-mbrățișez cu toată lumea și încalec. Mă mai îmbrățișez odată, urlăm în cor „браћа Српска”, „Браћа Румуни” și p-aci ți-e drumul c-altfel mă prind rusaliile în plin exercițiu diplomatic.

Tablou final. De la stînga la dreapta: Milos, Marko și cu mine

În acest colț de rai, o mică pată albă în centrul imaginii: casa familiei Radovanovic

Cobor de la casa familiei Radovanovic pînă pe firul văii Studenica și de acolo urc pe versantul îndelung admirat cu o zi în urmă. Constat că am desenat greșit trackul, pe un versant foarte abrupt, dar nu mă mai panichez avînd experiența de cu o zi în urmă. Caut o variantă ocolitoare și găsesc un drum de macadam foarte larg și frumos virajat. Peisajele devin din ce în ce mai frumoase. E ceva ce nu am mai văzut pînă acum: pe lîngă pădurea de amestec de fag și rășinoase apare prin poieni, pe la marginea pădurii, cireșul sălbatic (prunus avium) care tocmai este în floare. Aburii distilatului din fructele de Prunus domestica și peisjele de vis presărate cu florile de Prunus avium mă transced într-o stare de beatitudine a suprastructurii individuale.

Golija mount

Pădure și cireși în floare

Peisaj în muntele Golija

Părăsirea stării de beatitudine a avut loc, s-a desfășurat, s-a întîmplat, la o răscruce de drumuri în care m-am împiedicat și am dat cu capul de bariera lingvistică. Fotografia am făcut-o cu gîndul că, ulterior, voi desluși semnificația înscrisurilor și astfel voi afla cam pe unde am umblat.

Indicator de orientare în rai

Heaven

Heaven

Heaven

Drumul ales avea să-mi deschidă perspectiva a noi și noi peisaje care mă făceau să opresc foarte des, ceea ce îmi e total nespecific. O fotografie, o țigară, o gură de apă dintr-un izvor, au fost tot atîtea prilejuri de a-mi bucura ochii și prin ntermediul lor, sufletul.
Zărind pe o culme un releu de transmisiuni mi-am propus să deviez de la drum convins că de acolo peisajul poate fi admirat în deplinătatea lui.

Heaven panorama

La revenirea în track am zărit o femeie ce alerga pe pajiște, înspre mine. Mă văzuse de la depărtare cînd urcam spre releu și acum îmi făcea semne din mînă să opresc. A ajuns gîfîind în dreptul meu și a început să-mi vorbească. Părea că mă întreabă ceva. Voia ceva de la mine dar nu puteam să înțeleg ce. I-am spus că eu sînt rumunski și lucrurile au început să ia o turnură mai bună. Am priceput apoi imediat că femeia aceea voia să știe cît e ceasul. Am invitat-o să se uite la afișajul de pe GPS și apoi mi-a povestit că ea păzește vacile și neapărat trebuie să mai stau acolo, să aștept să-mi dea lapte proaspăt că-i foarte bun. I-am răspuns ba mai românește, ba pe engleză, ba mai folosind cele cîteva cuvinte sîrbești pe care le-am deprins că mă grăbesc și că nu pot sta. Era trecută ora amiezii, nu mă mai puteam lungi. Apoi a început să-mă întrebe dacă am vizitat Belgradul. Nu, bineînțeles că nu! Eu am venit aici cu treabă. Și mi-a mai povestit că are trei copiii acolo dintre care doi sînt studenți. Și că e departe și ea nu se duce acolo. Vin ei acasă dar numai în vacanță. Seninătatea și simplitatea cu care-mi vorbea despre toate ale ei făcea să nu conteze că eu nu înțelegeam deloc limba sîrbă. Bariera aceea lingvistică ce-mi părea de netrecut cîteva minute mai devreme nu mai exista. Femeia aceasta fără pretenții, în scurta ei alocuțiune, a sfărîmat-o, m-a făcut să pot să n-o mai văd. Am s-o numesc de aici înainte Mother Golija. I-am făcut cîteva fotografii. Mi-a cerut înainte puțin răgaz să-și lase bățul din mînă și cu cîteva gesturi sumare s-a aranjat să arate bine în fotografie. Apoi i-am spus să dea numele meu copiilor ei, să mă contacteze să ajungă fotografia la dumneaei. Mi-a întins telefonul mobil de generație veche să-mi trec numele acolo. Beatitudine!

Mother Golija

Am plecat de lîngă ea convins fiind că treaba unui călător e să călătorească. Atunci mi-am văzut de drum iar acum privesc în urmă cu amar. Am ajuns apoi printre zăpezi, am împins motocicleta, am admirat brîndușele, am urcat și-am coborît dealuri, aș zice că mi-am făcut bine treaba. Dar am apucat să-i spun femeii ăleia cîte ceva și s-o ascult. Acum mi-e dor s-o revăd, și-aș vrea să-i spun că am fost un nerod grăbindu-mă să plec și că i-am răpit satisfacția să mă omenească cu laptele de la vacile ce le păstorește în colțul acela de rai.

Chiar dacă poartă emblema BMW, prin zăpadă trebuie împins

BMW asortat peisajului de primăvară

N-a mai durat mult și ultimii metri de offroad din excursia mea s-au epuizat. Din nou, mă găsesc într-o superbă stațiune montană aflată în plină dezvoltare. Mîhnit că finalul e aproape, se vede, încerc să mă abțin să mai fac vreo comparație cu felul absolut grobian în care stațiunile de pe la noi s-au dezvoltat și-aici am cel mai bun exemplu stațiunea Rînca. Nu pot să compar discreția și armonia cabanelor de pe-aici cu hidoșenia celor de la noi.

Sfîrșit de offroad în Serbia. Cuncurs fără premii: pronunțați corect numele locului înscris pe tablă

 Îmi continui treaba mea de călător și mă pun la drum. Îi dau un semnal de pe Spot lui Marko, că totul e ok și că poate să-mi trimită coordonatele casei lui Drasko, situată undeva în Kraljevo, unde aveam intenția să înnoptez. Coborînd, în scurt timp aveam să aflu că tocmai am traversat un obiectiv ecologic important al Europei și euforia mea îmi apare de-acum în altă dimensiune, influențele bahice fiind minimizate. Muntele acesta, Golija pe numele lui, e o rezervație a biosferei. Un fel de Delta Dunării, carevasăzică.

Călător pe drumuri naționale mă simt pierdut în mulțime. Nu mă impresionează nimic, nici calitatea drumurilor, nici a șoferilor, fiindcă practic nu sînt diferențe față de realitatea mea cotidiană. Singura mea grijă e regimul în care accelerez motocicleta, mersul ei sacadat find obositor. Pe secțiunile de macadam și offroad străbătute pînă acum, palierele parcurse în regim constant de accelerație au fost puține și din această cauză dereglajul carburatoarelor nu a fost evident și deranjant. Dar de acum lucrurile nu mai sînt la fel, astfel că trebuie să mă concentrez mai mult și să mă adapez, anume să nu mai țin accelerația constant: ori accelerez, ori deccelerez! Pînă acasă am mai mult de 800km pe care va trebui să-i parcurg astfel. Uf!
Ajuns la gura văii Studenica decid să mă abat de la traseul cel scurt și să deviez vreo 30km pentru a vizita mănăstirea pe care cei doi frați mi-au prezentat-o cu încîntare. E ziua de Paști și mi se pare un moment potrivit pentru așa o vizită. Înconjurată de un puternic sistem de fortificații o mănăstire simplă, foarte puțin împodobită atît la exterior cît și pe interior, mi se înfățișează.

Intrarea în mănăstirea Studenica

Biserica mănăstirii Studenica

Mă întîmpină un călugăr bun vorbitor al limbii engleze, fapt ce mă surprinde. Fiindcă sîntem doar noi doi în biserică, putem sta relaxați de vorbă. M-a întreabat de unde sînt. Cînd i-am răspuns că sînt român toate resursele lui de entuziasm s-au activat instantaneu. A început să vorbească cu multă încîntare despre fervoarea practicanților ortodocși din România. Nu pot să nu-i dau dreptate. Apoi mi-a prezentat aproape fără să răsufle tot ce a considerat el necesar să-mi spună despre obiectivul turistic. L-am mai întrebat cîte ceva despre istorie și părea un bun cunoscător. Aș fi vrut să continui dar au apărut cîțiva turiști locali care ne-au întrerupt discuția. M-am așezat într-o strană cu gînd să-mi trag suflarea pentru un răstimp și de-oi putea, să mă-ntorc spre zbaterile sufletului meu. Aproape că am făcut-o pînă la apariția unui alt grup de evlavioși locali care au început să execute un ritual straniu pentru mine: să treacă pe sub sicriul în care zăceau moaștele nu știu cărui important domnitor sîrb. Am mai văzut eu prin România tot felul de evlavioase în minijup care mozoleau icoanele din preamultul dragostei lor divine, umplîndu-le de ruj, dar aici spectacolul m-a dus pe noi culmi ale oripilării. Doamnele, dragele de ele, au fost protagoniste într-un pios exercițiu de tîrîș pe coate pe sub sicriu. Astfel au reușit să mă convingă că e momentul să-mi văd de cele lumești și să mă duc să prînzesc la restaurantul mănăstirii care era mult peste așteptări prin eleganță. Acolo, un alt spectacol avea să mă facă să grăbesc din nou. V-am spus oare?! Am concluzionat prin exercițiu repetat că graba e cea mai bună metodă de a distruge o excursie. De data aceasta, o domnișorică din te miri ce țară europeană, ce părea mai degrabă potrivită drept pacient al vreunei clinici de afecțiuni neuropsihiatrice prin gestică și discurs decît al unei mănăstiri, care încerca să obțină de la un călugăr binevoitor calea spre mîntuire. Nu eram dumirit dacă aceea era o discuție cu subiect religios sau un flirt nevinovat sub ochii debusolați ai partenerului acesteia. Am grăbit prînzul scurtîndu-l doar la o ciorbă și am ales să plec. O plăcută întîlnire cu niște oameni frumoși, deloc religioși, mă aștepta.
Avea să fie o seară frumoasă aceea petrecută în curtea casei familiei Janosevici, după ce în prealabil am vizitat casa și locul de petreceri a clubului King MC. Un loc discret și plăcut, situat la periferie, pe malul unui rîu, unde au loc reuniunile clubului. Grozav loc!

Mr. Drasko la casa clubului Kings MC

Iazul de lîngă casa clubului

La dineul oferit pe terasă în cinstea oaspetelui român, au participat cei doi soți. Prin scurte alocuțiuni s-au prezentat și cei doi moștenitori ai acestora. Au fost discutate pe larg aspecte legate de involuția actuală din cele două țări reliefîndu-se gradul de aservire economică în contextul globalizării. Au fost de asemenea amplu dezbătute aspecte legate de istoria relațiilor diplomatico-economice Sîrbo-Române. A fost evidențiată în mod repetat contribuția românească la asigurarea subzistenței cetățenilor sîrbi în perioada embargoului. Totodată a fost atinsă și sensibila problemă a Regiunii Kosovo, prezentată de gazdă succint cu exclamația: „ah, stupid politics!”. La dineu s-a servit bere și cîrnăciori la capac. Gazdele și oaspetele au plecat la culcare oferindu-și reciproc sprijin bilateral.
A doua zi, la despărțire părțile făcut noi angajamente: următoarea întrunire bilaterală va avea loc la Sibiu. E un curent între motocicliștii sîrbi care parcurg ca într-un fel de perelinaj Transalpina și Transfăgărășanul, iar în vara ce urmează o parte dintre membrii King MC din Kraljevo își vor împlini astfel destinul. Sibiul, situat între cel două șosele, devine astfel punct obligatoriu de petrecere. Ne îmbrățișăm cordial, prietenește și ne promitem ca la vară o s-o facem și mai și mai lată.

Aviația, dă senzația, măi браћа!

Uuufffff!

În fața mea o zi și lungă și grea. Cu capul macadam, greu, renunț la orice instrument de navigație. Soarele să-mi stea în ceafă și din cînd în cînd să-mi mai arunc cîte o ocheadă pe hartă. Gîndul mi-a rămas la toți acești oameni ce i-am întîlnit în ultimile două zile. Mi-au dat adăpost, mi-au ostoit foamea, mi-au stîmpărat setea. Singura mea grijă a fost să călătoresc. Beatitudine ziceam?! Oh, da! Cu mai puțin de o sută de euro în buzunar, în țară străină, la aproape 700km depărtare de casă!
Îmi folosesc toată dibăcia mea de motociclist și-ncep să îmblînzesc din articulația mîinii drepte mersul sacadat al motorului, apropiindu-l de unul aproximativ molcom, plăcut.
Mai către amiază, cucerit pe de-a-ntregul de verdele intens și continuu al Serbiei îmi spun că cel mai potrivit titlu al acestei povestiri e „Dealurile verzi ale Serbiei!”. Aflat la sfîșitul partidei lui de vînătoare povestită în volumul „Dealurile verzi ale Africii”, Hemingway spunea că acela căruia îi place vînătoarea, ar trebui să petreacă toată viața așa, pînă la sfîrșitul vieții sale sau a vînatului.

„Însă uite că asta era situația, eram presați de timp, de anotimp și de banii care se terminau, așa că ceea ce ar fi trebuit să fie la fel de plăcut în fiecare zi, ..., se transformase forțat într-una din cele mai incitante perversități pe care ți le oferă viața – nevoia de a realiza ceva într-un timp mai scurt decît cel care ar trebui să ți se ofere.” E.M. Hemingway

 Îmi revine în minte spusa asta a lui și îi dau multă dreptate. Cel căruia îi place să călătorească ar trebui să-și petreacă toată viața astfel, într-o continuă călătorie sau măcar pînă consideră el că poate călători. E o mare provocare pentru oricine, însă doar cîțiva, anumiți oameni reușesc să iasă din confortul căii bătătorite, cea care este considerată deopotrivă și cea mai scurtă și mai ales cea mai sigură. De la Cain și Abel încoace spiritul celui dintîi născut, așa după cum zicea Cioran, triumfă necontenit. Ambii aduceau jertfe Domnului, dar ale nomadului, ale celui călător adică, erau cele primite. Pizma agricultorului, a sedentarului, însă a triumfat și el a rămas pe pămînt să se înmulțească, să prolifereze, încă din zorii spiritualității creștine. Pot oare să consider gesturile gazdelor mele ofrande!? E un fel de a-ți aduce prinosul de recunoștință divinității dăruind călătorului ceva, indiferent ce, din cee ce îi este de trebuință. Acesta nu poate lua cu el nimic care să-i prisosească, mulțumindu-se cu puținul căpătat. În timp ce spiritului sedentarului mereu i se va părea mereu prea puțin preamultul. Îmi-amintesc de cei doi soți pe care i-am cunoscut cu un an în urmă în călătoria lor prin România: Kerstin și Kevin Holford, cetățeni germani de felul lor. În curînd vor porni în turul lumii. Pregătirile lor sînt în fază finală. Atunci cînd au stat la mine le-am povestit de ideea lui Mihai Barbu de-a-și finanța excursia, cel care a încălecat și s-a dus în Mongolia, a venit înapoi și-a scris o carte, iar acum fac copii. Li s-a părut o idee bună și și-au propus să facă și ei ceva asemănător. Am să le trimit oricît de puțin voi putea, ori de cîte ori îmi va sta în putință. Dacă puteți, faceți-o și voi, vă rog, după ce le vizitați pagina de web: Kerstin & Kevin (http://holfordsaufweltreise.jimdo.com/english/godparent-for-1-day/)
Astfel îmi spun eu șoptit în barbă și decid să mă abat din nou din drum ca să vizitez Belgradul. Trebuie s-o fac!

Necuvîntătorul meu adăstînd la poarta cetății Belgradului

O intrare mică într-o cetate mare

Cetatea Belgradului

Străbat agale străzile orașului care mă fac să mă simt nici în București, nici în Constanța. Influența turcească e evidentă și o găsești aproape la tot pasul. O clădire, aflată la data bombardamentelor aliaților în construcție, o găsesc în starea în care războiul a lăsat-o. Mă uit și mă trec fiori. E primul indiciu material pe care-l găsesc ce mărturisește că nu demult pe-aici a fost un război. Îmi amintesc de spusele băiatului lui Drasko, cu o seară înainte, ce m-au intrigat la culme, cum că nu mai vrea să meargă niciodată la cabana lor din munți, adică acolo unde i-am cunoscut părinții. I-a rămas adînc întipărită în suflet asocierea dintre acel loc în care s-au refugiat la vreme de război și tot răul ce acesta i l-a adus în viață. În vremea în care eu învățam ce-nseamnă să nu mai stau la cozi, la vremea-n care vedeam primul magazin plin, aflam în deplinătatea sensului cuvîntului ce înseamnă fericirea exersînd-o în tihna patului de cămin sau sub clar de lună, el trebuia să fugă, să-și astupe urechile îngrozit, să-ndure foame și frig, să stea în întuneric. Doamneee, de ce e nevoie de asta? Aseară tatăl lui se întreba cu mîhnire ce-o fi găsind fiul lui atît de atrăgător în strălucirea acelui bufet denumit McDonalds?! Avînd în minte imaginile transmise în direct la televizor de la primele bombardamente asupra Belgradului, înfiorat, intru în cetatea ce străjuie malul stîng al Dunării. De aici turcii și-au impus supremația cîteva sute de ani, fără întrerupere, din Balcani pînă către Europa Centrală. Las motoreta să adaste la poartă și pătrund înauntru. Mă minunez de tot ce văd, de trăinicia zidurilor, de frumusețea confluenței Dunării cu Sava, de a pădurilor de primprejur, de a orașului nou ce se vede-n zare, după care cer o bere pentru mine și una pentru calul meu. Nu zăbovesc fiindcă locul are un aspect prea contaminat de comerț cu turiști, fapt ce-l dezagreez total și aleg să o ușchesc de îndată ce-mi termin berea mea și-apoi pe cea a motoretei mele.

O bere pentru calul meu

Drumul, mai departe, mă duce pe Dunăre în jos, cînd mai aproape cînd mai departe de mal. Din banii ce i-am schimbat în Kragujevac am cheltuit practic foarte puțin așa că decid să iau prînzul pînă nu trec granița și să fac plinul de benzină.
Pentru prînz aleg un restaurant aproape invizibil situat undeva la marginea drumului, lîngă un sătuc. Terasa mi s-a părut genială, asemănătoare celei la care în prima zi Mihai a ales să debarcăm, frumusețea priveliștii și eleganța terasei fiind totuși proporționale cu dimensiunea apei curgătoare.

Fațada unui restaurant la marginea drumului, pe malul fluviului

Rachiu și borș sîrbesc

yammmiii!

Fiindcă nu mai aveam bani, am ales să pun și o poză cu resturile prînzului meu

După așa un prînz copios, o incursiune într-ale spiritului mi se pare numaidecît binevenită. În absența unui partener de dialog, nimic mai potrivit decît o muzică susurîndă în ritm cu valurile acestui bătrîn fluviu, care chiar și otrăvit își urmează neabătut cursul prin veacuri spre marele lui neant. E vreun alt neam care să-l cînte cu mai mult drag?