Chizdeală... sau poveste de pe drum

Lui Gyuszi, cel care stă închis în casă şi-n el însuşi

Cred că e cel mai potrivit termen care caracterizează această călătorie. Căci fu mare chizdeală.

În primul rînd o luptă aprigă cu mine însumi pentru a-mi învinge temerile toate, adunate după cele două morţi repetate în preajma cărora am fost cu aproape un an în urmă. Memoria celor doi rideri solitari (A. Berescu - 18 aug, D. Buta - 24 aug) m-a făcut să mă tem să mai plec la drum fără partener.
 Adrian Berescu, 42 de ani, motociclist mort într-un accident pe şosea, în apropiere de Făgăraş. I-am fost martorul unei părţi din agonie, acolo, pe asfalt, pînă a venit salvarea şi l-a luat. A murit la spital.

Cvartetul Ad Libitum al fondat de Adrian  Berescu, pe scena Filarmonicii din Iaşi, într-un recital din 2009

La interval de o săptămînă, Dan Buta, 35 de ani, ATV-ist decedat în timp ce pregătea traseul pentru concursul pe care tocmai îl organiza. Singur, după amiaza, în pădure. A fost găsit după căutări ce au durat apoape o zi. Am semnat ca martor în procesul verbal de constatare a decesului. 
Dan Buta, organizator al concursului Territory, într-un reportaj din 2008

Ambii, oameni maturi, cu multă experienţă.
Ride in Peace, guys!

Chizdeala, aşa cum am aflat, înseamnă o bătălie mare. Ei bine această bătălie a fost crîncenă. Am învins sau nu, nu ştiu încă, dar am ajuns să călătoresc din nou singur şi să las mărturie apoi acest text învingîndu-mi temere cu temere, spaimă cu spaimă. Această călătorie, care a cuprins fără să vreau în mod deliberat, foarte multe drumuri şi drumeaguri puţin umblate, am planificat-o în mai puţin de 48 de ore. Mi-am propus să ajung la Iaşi. Să hoinăresc prin Carpaţii Meridionali - o mare necunoscută a mea şi să întîlnesc oameni buni. Am atins fiecare din aceste obiective cu o uşurinţă ce acum, cînd călătoria-i gata, mă descumpăneşte.

Era-ntr-o după amiază toridă de luni în care priveam nişte băieţi pricepuţi cum lucrau la motocicleta mea. Mi-era teamă să-i întrerup cu vreo poveste sau cu vreo poantă, atît de frumoasă mi se părea mişcarea lor continuă, precisă, tăcută! Aveam timp, carevasăzică, să mă scufund în gîndurile mele. Mi-am mutat privirea pe uşa deschisă, afară, cînd mi s-a făcut brusc poftă să-l sun pe Ştefan, să-l întreb de una,  de alta, dacă a reparat pompa de apă a motorului Roxanei şi mai ales să-l întreb dacă mă poate primi la el. Poate că n-avea taman chef de mine dar s-a potrivit cu faptul că el urma să-şi petreacă weekendul în Iaşi şi mi-a spus că sîmbătă după amiază e disponibil.

Din acel moment a început pregătirea. Păi, ca să fiu sîmbătă la destinaţie, trebuie să plec de vineri. Dar de ce nu de joi?! Şi-apoi dacă tot e joi... mai bine miercuri după program şi uite-aşa mai cîştig o zi! Tocmai aveam un carburator curat şi reglat - asta era o parte din pregătire, nu?!

A urmat apoi planificarea drumului. Au fost două seri în care, aşezat în faţa calculatorului, am căutat drumuri de mine total neştiute şi în mare parte nici de harta digitală a României care e plină de erori - ştiam asta din turele anterioare. Am reuşit să încropesc ceva nu foarte coerent, dar această condiţie nu era obligatorie. În fond şi la urma urmei, de data aceasta importantă era destinaţia, nu drumul. Însă ştiam că pe fiecare dintre tronsoanele aflate în afara hărţii pot întîlni obstacole de netrecut. Unul dintre logourile comerciale care-mi plac, aparţine firmei Touratech şi sună cam aşa: "The end of the road is just the beginning...." Hmmmm! Cît îmi place!

Aparate de fotografiat - charging! Geacă, pantaloni, cizme - în balcon, permanent gata pregătite. Mănuşi de off road şi de stradă - în tank bag! Casca - una are, una n-are, cea fără vizieră-i cîştigătoare! Ochelari,  hmmmm - ok, aleg unii care-i folosesc mai rar, să-şi scoată şi ei banii. Harta - pe tank bag, la locul ei!  GPS - upload! Baterii – oh da, baterii, să le termin odată că le am de anul trecut şi-ncep să dea semn că-s slăbite! SPOT! SPOT! SPOOOT -  e portocaliu, l-am găsit în cele din urmă sub hărţi, taman sub nasul meu! Geanta de voiaj (marca Touratech!) sau coburile?! Mare dilemă! Aş putea duce mai mult în coburi dar sînt grele. Dă-le-n mă-sa! Geantă, sac de dormit, neopren (poate fac vreo eroare de navigaţie în fapt de seară şi pun de vreun somn jusqua a la foret!), ceva haine de schimb - poate ieşim prin oraş, trusa de scule, leviere, ciooocaaaan, stimaţi radioascultători! Actele motoretei - cred că-s prin geacă. Nu mă sinchisesc să verific! Totuşi am să pun geaca-n geantă! Fiindcă-i foarte cald! Şi fără alte protecţii, că n-am! Ah, ba da, cele de role. Ok!. Iau race-shirtul de anul trecut pentru că-i mai roşu! UUUf! Cît pe ce să uit: ulei de filtru căci va fi mult praf, antigel şi spray de lanţ. Cît pe ce să plec fără ele! Şi totuşi, medicamentele! "What do the people live for?"  La dracu, să m-aştepte! La fel şi curăţenia-n baie, sufragerie şi bucătărie!

"Totul ar fi trebuit să fie linii, totul ar fi trebuit să fie cercuri, dar n-a fost, n-a fost aşa!"

Oricît de mult mi-am dorit să scap în ziua de miercuri şi să nu mai trebuiască să urc la munte pentru a stabili niscai soluţii tehnice..., n-am scăpat şi din cauza asta n-am plecat la amiază cum mi-am propus ci abia la 5 după amiază după apoape 100km de off road autentic. Oarecum cunoscut din experienţă dar şi din literatură.

Destinaţia primei etape - Sf. Gheorghe. Nu, nu pe la Braşov, nu prin Făgăraş! Nu pe DN1 ci pe drumuri de ţară, pe drumuri lăturalnice. Doar aşa-mi planificasem, nu?! Dar am uitat că între Ilimbav şi Săsăuş drumul, chiar şi comunal, el nu există în mare parte decît pe hartă. Prea tîrziu! Eram full gas pe un drum croit recent cu ocazia unor lucrări la reţeaua de gaz, pe undeva pe sub o pădure de gorun, pe coama unui deal, cînd, mi-am amintit. Aproape de sat, urma aceea firavă de drum m-a dus direct într-o fermă din care nu puteam ieşi. Un gard şi-o poartă electrificată mă făceau să mă uit înapoi înspre pădure! Dar totuşi, am intrat fără nici o oprelişte şi-acum nu mai pot ieşi? Ce ţară minunată!

Despre Băile Rodbav n-am să vă povestesc fiindcă probabil nici n-aţi auzit! Ca de fiecare dată am trecut fără a fi curios! Părăsisem deja podişul Hîrtibaciului şi căutam un pod să trec Oltul cu gîndul să găsesc un drum care să mă ducă prin Pădurea Bogăţii pînă-n preajma pasului Bogata apoi să cobor la Măieruş. Lumini şi culori calde mă îmbiau să mai zăbovesc, să privesc în tihnă bisericile şi codrii din Ardeal. 

Însă timpul mă mîna, plecasem puţin cam tîrziu. Am găsit podul, am găsit satul din care trebuia să pornesc. Era 8 seara şi mai aveam o oră pînă la asfinţit. Să continui cum mi-am planificat nu era o soluţie prea bună. Dar nici nu-mi era caracteristic să renunţ.... pînă acum un an! Am reconfigurat rapid, cum ar zice un gipies grăitor şi m-am dus spre Hoghiz cu gînd să văd la lumina zilei unde am greşit cu doi ani în urmă, cînd m-am împotmolit seara, la ora 9, în luna octombrie, în cariera de la Augustin în care la acea vreme nu era ţipenie de om. Ocazie cu care am rupt maneta de ambreiaj şi nimeni nu ştia unde sînt. Nici chiar eu. Singurul căruia i-aş fi putut dicta prin telefon coordonatele de pe GPS, Iulian, era la vreo două sute kilometri depărtare, în toiul unei petreceri. De data aceasta, iata-mă cu ceva timp înaintea asfinţitului din nou în carieră, mult mai bine echipat, cu GPS în culori, „cel mai detaliat atlas rutier al României” şi SPOT. Aceeaşi dilemă. Unde-i drumul? Unde-am greşit?! Pe hartă era materializat. În teren nici vorbă să găsesc vreun drum care să ocolească acea carieră. Drumul meu se termina acolo sau mai precis toate drumurile plecau din acea carieră, după cum aveam să-mi dau seama după ceva căutări. În cele din urmă am decis să străbat acea imensă scobitură-n obrazul planetei care era cariera buclucaşă şi am ieşit spre localitatea Augustin. În drumul meu prin carieră am salutat nişte mecanici. Nu m-am oprit să discut cu ei fiindcă mi s-a părut inutil. Am redus ritmul prin Pasul Vădaş. Era deja rece şi o puzderie de muşte se lipeau de ochelarii mei. Cîteva chiar reuşiseră să-mi ajungă-n ochi. Pînă la urma asta ar fi trebuit să fie o bucurie - străbăteam un ecosistem sănătos necontaminat chimic. Gyuszi şi Julia mă aşteptau. Speram asta! Ulterior aveam să aflu că era chiar aşa. Mi-au urmărit prin intermediul softului pus la dispoziţie de SPOT, pe internet, aproape tot parcursul iar la ora la care am intrat în casa lor, cina era aproape gata. Oh, Doamne! Mîncare gustoasă, prieteni dragi la masă, vinul bun şi rece, un masaj profesional cum numai Gyuszi ştie! Are rost să mai dezvălui?! Raiul, cîteodată, pare a fi chiar aici, pe pămînt.

Aveam să mă trezesc curînd dimineaţa fiindcă urma o zi nu foarte lungă dar cu ceva dificultăţi de navigaţie! Oleacă de mahmureală, dar nu-i bai! Aerul e răcoros, mă-ndrept spre munţi şi asta-mi place! În Kovászna (aş fi scris pe româneşte dar n-are rost, Kovászna tot Kovászna se pronunţă) mi s-a părut o glumă cînd am văzut semnul "drum periculos" pînă la Comandău (uite, ăsta-i un nume care sună bine pe româneşte). Hmm! La ora aceea majoritatea vehiculelor întîlnite erau autospeciale pentru transport lemn. Oarecum normal. Mă-ndreptam spre unul dintre ţinuturile cu întinderea cea mai mare de pădure compactă de la noi din ţară şi aveam să-l străbat în ziua aceea. Drumul pînă la Comandău, neasfaltat, pe unele porţiuni foarte îngust şi cu declivitate mare. Le-am dat dreptate celor care au scris pe panoul acela că-i bine să ai de grijă! Şi-am avut! N-am luat nici un camion în braţe şi nici nu m-am azvîrlit accelerînd în prăpastie. Am ajuns sus la Comandău şi m-am mirat văzînd şinele de cale ferată forestieră (cu ecartament îngust) îngropate în drum. Au construit drumul şi nu s-au mai sinchisit să le scoată. Buni băieţi. La’ că-i bine! Unde-mi eşti moşule, să-ţi mai rîzi de prostia şi indolenţa oamenilor?! Aşa cum am văzut eu că arată drumul, în vremea-n care se transporta lemnul pe calea ferată, probabil că pe aici şi-au pierdut mulţi muncitori sănătatea, viaţa la fel. Nu pot să nu mă gîndesc la asta! E o vorbă care spune că atunci cînd un buştean intră pe poarta fabricii să-ţi scoţi pălăria în faţa lui căci e stropit cu sînge! Eh, în locurile astea, a curs mult. Asta-i senzaţia mea, văzîndu-le acum!

Dar pentru mine, călătorul, acum începe munca! Vreau să ajung La Gura Teghii. Harta e evazivă, România Digitală (GPS) la fel. Iar eu am o lecţie insuficient pregătită de acasă. Mă voi descurca eu într-un fel! E vară, e cald! Unde nu mai pot, mă-ntorc! Dacă nu pot cu motocicleta, mă-ntorc pe jos! Şi dacă nu mai pot să mă-ntorc pe jos, am un buton pe SPOT! Nu ştiu cine, dar am încredere că vor trimite pe cineva după mine! Cred în asta!

Soarele puternic mă face să nu văd nimic pe ecranul GPSului aşa că trag la umbră de codru des să îmi setez parametrii navigaţiei şi apoi, full gas în maieră de rally raid – drumul ce mi se-ntinde-n faţă, cu ceva excepţii, îmi permite. În jurul meu, cît pot să cuprind cu ochii, numai pădure. Puţinele poieni pe lîngă care trec dau semne evidente că în cîţiva ani vor fi şi alea pădure. Trec pe lîngă multe depozite de lemne, mai ales cu lemn subţire, provenit din lucrări de rărituri. E vremea lor. Asta-i bine şi pentru pădure dar şi pentru mine! Răriturile sunt lucrări de îngrijire a pădurilor ce au ca obiectiv consolidarea arboretelor aflate la vîrstă tînără spre mijlocie, iar eu, eu ce mama zmeului caut prin pădurile astea nesfîrşite? Şi mai nesfîrşit îmi pare drumul cînd acesta se strică tot mai tare. Hahaha! Mă umflă rîsul cînd văd într-o răspîntie un panou care mă anunţă că tocmai intru într-o zonă cu urşi periculoşi. Drept pentru care mă opresc să-mi trag suflarea şi o fotografie. 

Ah ce-ar mai fi mers ţigarea aia pe care vrusese Gyuszi să mi-o arunce pe fereastră, la plecare. Dar nu, mie nu-mi trebuie ţigări pe drum! Acu, şăzi ghinişor mătăluţă şi zgîmăie-te, doar, doar vi-i vide v’un urs, ceva! Sper, la ieşirea din această zonă să găsesc un panou care să-mi spună despre urşii domestici ce vor urma. Dar călătorului îi şade bine şi cu drumul bun şi cu cel rău, deopotrivă. Îmi spun că-i asemenea cu ce-am lăsat pe-acasă, pe la mine şi aşa mă şi simt, ca acasă. Drum, pădure, pădure, pădure, izvor, pădure, cumpănă de ape, drum .. druum?! În faţa mea se-ntinde un drum aproape perfect. Drum foretier, evident. Podeţe refăcute, culeie, staţii de petrecere, şanţuri de colectare a apei impecabile, indicatoare, drumul neted ca-n palmă proaspăt pietruit cu piatră spartă 40x60 şi apoi piatră spartă măruntă. Nem! Nem! Am trecut cumpăna de ape, nicidecum Styxul. Drumul ăsta-i real iar eu rulez pe el, la vale cu 60-80km/h. Nu-ndrăznesc mai mult fiindcă asta presupune să-ncep să-ndrept virajele şi nu prea e cazul dacă vreau să mă văd la destinaţie. După cîţiva kilometri ajung la o răspîntie şi acolo aflu că sînt pe raza Ocolului Silvic Comandău. Bravo băieţi! Caut şi tabla care să mă anunţe că drumul a fost restaurat cu fonduri europene. N-o găsesc. Dacă e să fi refăcut acel drum cu fonduri proprii.. toată stima! Dacă nu, tot aşa! Aflu imediat mai apoi că deja sînt pe Bîsca Mare şi mă bucur. Dar acu-i acu. Pînă aici am avut pe GPS, desenat de acasă, un track. De aici, pentru navigaţi îmi rămîne doar harta care nu mă ajută fiindcă e la o scară nepotrivită pentru aşa ceva! Carevasăzică, să-i dau bice pe Bîsca Mare la vale! Mă tot mir cît de bun e drumul. Lat, neted, cu indicatoare de circulaţie dar, mai ales, pe la răspîntii, cu indicatoare de orientare! Bre, mare ţi-e grădina ta, dar eu aşa ceva n-am mai văzut, cîte drumuri forestiere am bătut! Mă las purtat de ele mergînd cînd mai repede cînd mai foarte repede! În jurul meu numai pădure. De-asta am mai văzut, doar de asta am lăsat acasă. Cîte un camion. Pe-astea e bine să le vezi din timp, mai ales dacă apar din contrasens! Giboni forestieri şi ei dar şi eu, că doar avem acelaşi stil de mers – ca şi cum am fi singuri! Le funcţionează bine frînele şi lor şi mie, ne salutăm şi-apoi continuăm ca şi cînd toţi cei care aveam de a ne întîlni pe acel drum, deja am făcut-o! Kilometri-s mulţi şi parcă mă ia cu plictiseală. Încep să-mi pun întrebarea dacă asta-i excursie sau antrenament pentru o tură la Magadan. Acceleraţie, pădure, praf, în şa, în picioare, pietriş, un rulou compactor, imediat un autogreder, ambele în lucru, alt panou care mă anunţă că sînt în continuare pe raza Ocolului Silvic Comandău. Noroc că au suficientă minte să-şi facă drumurile bune altfel i-ar lua gaia şi pe camionagii dar şi pe pădurari – nu-i chiar la îndemîna oricui să circuli zilnic o sumedenie de kilometri pe drumuri forestiere. În sinea mea îi felicit. Cîndva am încercat să fac şi eu ca şi ei dar nu am reşit! Şi dintr-o stare de uimire continuă dau în perplexitate! Un şantier în mijloc de pădure! E posibil aşa ceva în România post decembristă?! Ei bine, stimaţi nostalgici comunişti, e momentul să vă ridicaţi în picioare, să vă scărpinaţi pe burtă ridicîndu-vă maieul! Pe Bîsca Mare (sau a Rozilei?!), în punctul denumit Surduc, se construieşte un baraj de acumulare. Mare! Perplex rău de tot, fac o fotografie, două şi gata!

 Drum, pădure, pădure, apă - parcă nu-i destul de mare încît să prevestească confluenţa, cînd, de-odată... femei în şlapi, copii şi maşini mici, grătare, peturi, ambalaje, ahahaaaa! Parcă vă cunosc de undeva! Civilizaţie, oh, ce splendoare! În curînd am ajuns la baza lacului Siriu! Mă las la vale şi-apoi pe Bîsca Mică-n sus cu gînd să dau roată Muntelui Penteleu. Dar stai! Un bar, al doilea bar. Al treilea, denumit în continuare şi Bar De Fumători. Pînă să am curaj să cer o ţigară la bucată sorb cu neasaţ exact două beri la sticlă cu doi lei cincizeci bucata! Deja mă simt reeehiiidraaataaat, hîc şi consimt după o oră şi ceva de zăcut în bar ascultînd gura satului să părăsesc Gura Teghii (Buzău). Plec pe Bîsca Mică în sus nemaicontenind să mă uimesc cît e de mică şi cuminte e ea, cea atît de-nvolburată nu mai departe de începutul lui iunie. De aci în colo, drum, praf, pădure, giboni forestieri, camioane... şi-atît! Întîlnesc un pădurar şi-l întreb dacă ştie cum pot să trec muntele spre Nereju. Ştie! Deja mă văd la un coctail, ceva, pe vreo terasă, cu fetele în Focşani. Îmi explică, eu înţeleg şi iată-mă trecînd pe sub o barieră, pe un drum interzis circulaţiei, proprietatea unei obşti. Bine, bine, lasă! M-oi descurca eu cumva cu ei, prea mi-e poftă de-un coctail cu multă gheaţă! Nu-ntîlnesc pe nimeni pînă sus în creastă, acolo unde e cumpăna de ape şi coborîrea spre Nereju (Vrancea). Doar 50 metri parcurg pe tărîm moldovenesc şi mă înfig cu motoretă cu tot într-o mocirlă, apoi între nişte copaci căzuţi, drumul nu mai e drum, e un fel de pajişte, mai trec peste un făgui culcat la pămînt şi gata. Un fag imens, cu coroana culcată în drum stătea-n calea fericirii mele. Adio coctail băut pe terasă-n Focşani. Fetelor, ne vedem la anu'!

 Mă-ntorc recapitulînd în sens invers, trunchi, făgui, ogaşe, mocirlă şi-s în Ardeal. Uf, ce bine-i! Cobor pînă dau de o ramificaţie şi iarăşi în sus, pe celălalt drum. Poate găsesc altă variantă mai bună. Poate n-am înţeles eu explicaţia pădurarului. Drum greu, spălat de ape! Urc pînă în culme, pe o păşune largă deasupra pădurilor, unde nişte băieţi au muncit din greu să înlăture vegetaţia forestieră instalată natural pentru a-i da păşunii aspect de păşune şi cineva să încaseze binemeritata subvenţie. Cert e că animale (oi, vaci) n-am văzut. Poate or fi fost la adăpost, în pădure. Zăresc departe un om şi mă bucur tare mult. Gonesc spre el cu motoreta fiindcă nu părea să mă fi văzut şi-şi continua drumul, îndepărtîndu-se. Îl ajung şi-i spun păsul meu fără să-i pomenesc nimic de cotail în Focşani. Aaaa... păi, zice dînsul, ia-o matale pe şoseaua ceasta-n vale pînă găseşti pe cealaltă şosea care duce la stînga şi pe ea pînă-n muchia dealului. Păi, mă, fi-ţi-ar şoseaua de rîs, că abia de-am putut da a doua ici colo, dar de-acolo am venit. Păi sus în culme nu la stînga, o iei la dreapta, mergi pe plai şi la stîna căzută, că am făcut alta nouă, dar n-o vezi de copaci, o iei la stînga. Şi te duci pînă jos în vale. Da, da! Bine, mulţam, sănătate! Şi plec înapoi pe drumul cela, vai mama lui, căruia dînsu-i zîsă şosea. Abia puteam ţine vaca pe ogăşile alea. Înapoi, în culme, dreapta. Buun! Semne proaspete de vopsea prin pădure. Buun! O tăiere rasă cu o regenerare de molid, perie! Aşa ceva mai rar vezi la altitudinea aia. Nu mă abţin să fotografiez o lucrare silvică de excepţie aşa că fac gestul să opresc. Click şi gata, la drum!

 Stîna prăbuşită, drum la stînga, cobor. Au! Abia văzîndu-se un drum de TAF/tractor, printr-o pădure tînără, spălat de ape şi cu o pantă accentuată. În primul palier mai lin, întorc şi degrabă sus în culme să verific dacă aia-i stîna. Nu credeam că am să pot urca înapoi dar am făcut-o cu uşurinţă. Hmm, stîna corespunde. Intrarea drumului, aşijderea. Ăsta-i! Cobor din nou. Drumul se linişteşte şi virează la dreapta. Cobor şi eu, cu motorul oprit! Dau să-l pornesc la buton, nem! Înc-odată! Nem! Auăleu şi vai, vai, vai, în mijlocul acestei aparente pustietăţi! Pînă aici, coborîrile mai abrupte le abordasem cu motorul oprit ca să economisesc carburant. Îl porneam din inerţia motocicletei. Oare de cînd n-am mai folosit demarorul? Nu de mult, cînd am fotografiat regenerarea de molid şi nu a dat semne de defecţiune. 

Am desfăcut motocicleta şi am strîns oleacă bornele bateriei. Nu păreau slăbite, dar... uraaa! Motorul porneşte! Adun totul la loc şi plec mai departe. Nu fac 50 metri şi un grup de cîţiva molizi, culcaţi peste drumul acela s-au pus definitiv în calea mea de a-mi dobîndi fericirea savurînd mult doritul coctail în Focşani. Întorc din 15 manevre pe drumul îngust şi înapoi. Şosea, barieră, dreapta, drum, pădure, praf, pădure, Comandău, giboni forestieri şi camioanele lor, Kovászna, benzinăria Mol, aprox 5l/100km, bec înlocuit, jos noroiul de pe motoretă... Gyuszi, papa bun, duş, Julia, o terasă în centru.... COCTAIL RECE! Uuuuf! Gheaţă, vodcă şi fresh de mere! Grozav mai merge! Şi-ncă un rînd, adică două, fata lu moşu! De ce oare într-o ţară cu atîtea livezi de mere, cu ferme care s-ar bucura să aibă desfacere, numai în secuime am putut să beau această minunată licoare denumită fresh de mere? Va rămîne pentru mine gustul acesta savuros asociat iremediabil călătoriei spre Iaşi, pe care aveam să-l reîntîlnesc doar la întoarcere, lîngă Tîrgu Secuiesc! Somn uşor! E o decizie bună, nu?! Şi să nu uităm – înainte de somn, un masaj revigorant a la Gyuszi, pentru cea mai grea etapă care va fi nu mai departe decît mîine!

Cu capul macadam, greu, reuşesc să mă smulg din aşternut cînd soarele deja începea să dogorească. La bună vedere, dragele mele gazde! După două ore de pregătiri mă văd din nou încălecînd pentru a continua drumul spre Moldova în care urma să bat la poarta lui Ştefan. Ştiu că iarăşi am plecat tîrziu şi asta mă va costa mai în colo, dar aseară a fost prea frumos! Şi nici nu-mi stă în fire să fiu prea harnic dimineaţa, aşa, fără motiv.

Acum două zile am plecat de-acasă străbătînd Podişul Hîrtibaciului. Presat de timp, am renunţat să străbat de vest la est munţii Perşani şi am ales să-mi alin frustrarea eşecului dintr-o noapte rece de toamnă, ducînd la bun sfîrşit drumul ce ocoleşte prin nord munţii Perşani, Bodoc şi Baraolt, pentru ca mai apoi să cobor înspre sud în Depresiunea Sfîntu Gheorghe. Aflat deja în grupa Carpaţilor de Curbură, în ziua ce a urmat, am ales să străbat dus întors pe axa nord – sud, o parte din munţii Buzăului, ocolind masivul Penteleu. Exceptînd gresiile de Tarcău pe care le-am zărit în forme uneori spectaculoase în zona albiilor rîurilor Bîsca Mare şi Mică, cel mai copleşitor pentru mine a fost felul în care am găsit pădurea. Presa cotidiană şi liderii forumurilor civice ne repetă mereu că pădure e un loc de jaf şi fărădelege rezultînd dezastre ecologice cu efect nefast asupra avutului ţării şi a calităţii vieţii pe aceste meleaguri. Am străbătut, după cum spuneam, toate aceste meleaguri şi contar celor afirmate mai sus, peste tot am găsit pădure! În diferite stadii de dezvoltare, dar am găsit pădure. N-am remarcat nicăieri în drumurile mele ştiute doar de localnici şi cîţiva aleşi ai sorţii, suprafeţe de teren pe care să nu existe pădure sau să fie ocupate cu păduri excesiv brăcuite în care consistenţa să fie redusă. Ba, mai mult, am văzut că oamenii de pe aceste meleaguri au strînse preocupări pentru a-şi gospodări cît mai bine pădurea şi am văzut reuşite tehnice pe care eu le-aş cataloga drept excepţionale şi care mi-au stîrnit invidia. Şi atunci, cum vine ceea ce ne repetă presa mai ales în campaniile electorale? Sînt convins că cei care scriu mare parte dintre articolele denigratoare au văzut mai puţină pădure în toată viaţa lor decît mine-n aceste zile toride de vară. Mă îndrept azi spre una dintre zonele cel mai des batjocorite-n presă dar şi în mediile de specialitate. Sincer? Am ceva emoţii. Dar să-i dau bice! Dii bălane!

Soarele-i aproape de zenit şi eu încă mărşăluiesc pe DN11 spre Tîrgu Secuiesc. În zona Breţcu ies din şoseaua naţională spre nord, urmînd să traversez Munţii Nemira. Munţi de altitudine medie, cu culmi largi şi primitoare. Urcarea pînă acolo-mi pune totuşi ceva probleme din cauza stării drumului. Ajuns sus, o splendoare. N-am timp de zăbavă. 

O fotografie, două şi purced mai departe. Navigaţia este exclusiv pe GPS, folosind un track desenat de mine, acasă. Totul merge de minune. Nici mie nu-mi vine să cred cît de uşor am trecut cumpăna de ape. Mă felicit dar nu prea mult căci pe drumul forestier pe care am ajus colbul e gros de un lat de palmă. O altă formă în care seceta-şi face simţită prezenţa. Roata faţă pare că nu se mai descurcă şi-ar vrea s-o ia mereu pieziş. Cîteodată parcă nici eu. Pe spate şi gaz constant, în picioare, evident. Obositor. Mă bucur cînd ies din zona luncilor acelora largi şi frumoase iar drumul capătă declivitate mai pronunţată. Acolo, praful e spălat de ape. Mă simt mult mai bine pe pietre. Parcă nu mai am răbdare să ajung în Valea Uzului. Versanţii sînt cu energie de relief mare iar peisajul este dominat de prezenţa masivă a pădurii. Scenariul ăsta parcă l-am mai trăit, nu?! Dacă n-aş fi mereu sub presiunea timpului aş coborî pînă în Poiana Uzului, probabil că locul acela e frumos. Mereu, altă dată. În Valea Uzului se lucrează febril. Camioane cu pămînt, cu lemne, cifaroane cu beton. Mă opresc şi-ntreb un fierar-betonist (îmi place mie să cred) ce lucra la fundaţia unei captări de apă, cum se numeşte valea secundară, afluent al Uzului, de pe care tocmai am venit. Îmi răspunde într-un sincer grai moldovenesc că ştie doar unde-i Poiana Uzului şi că el e venit cu şantierul. Păi şi unde-i? La vale! No, bine! Consult harta şi mă dumiresc. N-am descălecat decît pentru două fotografii de cînd mi-am luat rămas bun de la bunele mele gazde. Aş poposi oleacă dar în forfota şi praful de acolo, nici gînd! Ştiu unde sînt, ştiu unde vreau să merg. Mă-ndrept grăbit spre amonte şi trag de gaz cît pot de tare. Nu prea pot! Praful din urma camioanelor e cîteodată atît de dens că rişti să muşti din bena vreunuia şi să nu-ţi dai seama. Depăşirile în aceste condiţii sînt mici capodopre ale norocului. După o vreme valea se deschide într-o luncă largă, versanţii devin molcomi şi parcă începe să adie puţin vîntul ceea ce face ca praful să se disipeze mai repede.

 Ajuns în satul al cărui nume îmi răsună în urechi de la plecare, (Eghersec) mă hotărăsc să poposesc şi să mănînc unul dintre sandvişurile hand made by Gyuszi, îmbiat de un izvor cu apa curată şi rece. Doamne, ce bogăţie! Eghersec - un sat ce doar pare pustiu. De la înălţimea drumului văd unele dintre cele mai îngrijite şi simple gospodării ce le-am văzut vreodată. Superbe buchete de flori albastre şi roz domină cele cîteva curţi pe care am apucat să le văd. Sînt gelos pe toţi cei care au şansa să trăiască în acest sat alcătuit din cîteva zeci de gospodării dispersate pe firul văii. Tocmai am părăsit munţii Nemirei şi mă pregătesc să urc munţii Ciucului. Folosesc din nou un track desenat de mine. Eh, de astă dată lucrurile nu-s tocmai simple. Se pare că n-am făcut o treabă prea bună. Plecarea e tocmai prin mijlocul unei gospodării. Nu prea-i bine. Încerc altă variantă mergînd pe drumul forestier pînă cînd acesta se termină. Să continui e practic imposibil. 

Toate drumurile de exploataţie forestieră ce mi se-ntind în faţă ca alternativă sînt foarte pietroase. Numai bune pentru hard enduro, deloc potrivite pentru soft enduro  - adică pentru ceea ce eu sînt pregătit acum. Încerc totuşi! Aleg un drum ce pare mai prietenos. E prin mijlocul unei păduri tinere de foioase. După primii metri îmi dau seama că e o alegere proastă. Pădurea asta tocmai a fost parcursă cu lucrări de curăţire şi o grămadă de nuiele de salcie şi mesteacăn sînt trîntite-n cale. Bun, dar unde pot să fac eu cale-ntoarsă? Nici vorbă să slăbesc acceleraţia pe panta aceea! Reuşesc în cele din urmă să găsesc o aşezătură. Întorc şi la vale. Ajung leoarcă de transpiraţie, înapoi pe drumul forestier, în sat. Încerc încă trei alternative, toate pe văi ce pornesc din valea Uzului înspre nord şi se termină pe fire de pîraie cu multă piatră şi lemne căzute.

În momentul în care contactul bateriei îmi joacă aceeaşi festă ca şi ieri seară, decid să renunţ. Dar întîi să pornesc motocicleta. Demontată, porneşte. Adun carenele, bagajele, nu mai porneşte. De la capăt. Calm! Ce dacă se aud tunete şi parcă ar vrea să picure? De la capăt! Abia după două repetiţii îmi trece prin cap că ar fi cazul să curăţ cu oleacă de WD-40 bornele bateriei. Remontez carena, strîng din nou bagajele şi contact. Hm! Merge! Carevasăzică, la vale! Sînt deja de două ore şi jumătate în căutări sterile. Ajuns în Valea Uzului... spre vest, mai precis spre depresiunea Ciucului unde urma să caut altă variantă pentru a ajunge în valea Ciobănişului. Ajung în Armăşeni şi de acolo drept spre munte. E mult mai uşor. Nici nu-mi dau seama cînd ajung sus în culme. Ei, dar de n-ar fi fost uscat să nu vă gîndiţi că aş fi putut urca pe drumul de taf pe care tocmai l-am parcurs. Ajuns sus, o turmă de cîini păzită de cîteva oi şi un ungur ciobănel mă-ntîmpină cu un vesel lătrat. Intru în vorbă cu ungur ciobănel şi-i spun care mi-e voia. Apăi, merge peste deal la cioban român că ştie şi explică. Unde?! Peste deal, acolo! Maaan! No way! Ficior, ascultă, io vreau să ajung la Coşnea! Îi arăt cu degetul pe hartă. Şi-ncep explicaţiile bilingve! Nerăbdător, îmi arunc o privire pe teren şi văd ceva-n zare. Întreb: pot să cobor pe-acolo? Daaa, cobor pe la stînă aia, dar întîi merge la cioban român că exlplică el. No, bine! Doamne-ajută! Plec lămurit beton, dar fără nici o teamă. Eram într-o zonă cu păşunate întinse, vizibilitate la mulţi kilometri şi parcă nu mă mai ameninţa nici ploaia. Ar fi fost totuşi bună! Pămîntul e foarte uscat. 

Ajung în cele din urmă cu ajutorul hărţii şi explicaţiilor lui cioban ungur în satul Coşnea. Pentru mine e motiv de mare bucurie, am făcut aproape o cucerire: am reuşit în sfîrşit să pătrund pe tărîm moldovenesc. Păi ce-ar fi făcut oştenii lui Ştefan în atare situaţie? Habar n-am, de aceea decid să opresc preţ de-o bere şi-un sandviş la crîjma satului, ca să  mai reflectez la acest subiect, timp în care mă felicit încîntat pentru traseul de pînă aici. Aleg să continui drumul pe axa sud – nord, peste dealuri, spre DN 12. Acolo urma să decid ce mai puteam face, pînă unde şi mai ales pe unde puteam merge mai departe. Traseul propus de mine şi desenat acasă urmărea o linie sud - nord prin mijlocul masivului Tarcău. Tîrziu fiind, a trebuit din nou să reconfigurez. Am ales o variantă facilă, la limita vestică a Tarcăului, să urc pe Valea Rece şi apoi să cobor pe Valea Dămuc. Pe hartă e notat ca drum judeţean, în fapt un drum forestier mai bine întreţinut. M-am felicitat pentru alegerea făcută. Drumul bun mă îmbia să accelerez. Nu mai priveam nici GPSul nici harta, doar drumul şi pădurile de primprejur. Aşa s-a făcut că am ratat o curbă şi am ajuns pe cumpăna dintre ape, unul dintre locurile ce-mi vor rămîne mereu în suflet şi în gînd, cu puţin timp înainte ca soarele să asfinţească. Era o culme îngustă străjuită de stînci uriaşe de unde puteai privi nestingherit peste munţii Tarcăului şi ai Hăşmaşului acoperiţi în întregime de păduri nesfîrşite. Mystical forests cum le-a botezat un mare motociclist pe care l-am cunoscut: Paul Bolton. Eram în postura în care îmi însuşeam întru totul părerea lui. Starea aceea de transă dată de drum şi de peisaj mi-a tăiat graiul şi am plecat de lîngă păstorul ce m-a desluşit cum pot ajunge înapoi în drum fără a face cale-ntoarsă omiţînd să-i spun ceea ce acum îmi stăruie în minte: că dintre toate locurile ce le-am văzut în munţii ăştia ai noştrii, de la Orşova şi pînă la dînsul, locul în care e amplasată stîna lui mi se pare cel mai frumos. M-am lăsat degrabă la vale ştiind că nu mai aveam mult pînă în locul stabilit pentru înnoptat.

Vedere din Pasul Ilia 1252m , cumpăna de ape înte Valea Biucavaş şi Valea Dămuc

Valea Damuc

Aveam să găsesc curînd un alt superlativ: satul Dămuc. Comuna Dămuc. Înşirată pe mulţi kilometri pe fundul văii Dămuc, partea de sus a satului, necontaminată de asfalt şi kitschul ce însoţeşte civilizaţia modernă românească m-a făcut să uit că rulam pe un drum neasfaltat, cu piatră şi cu viteză cam mare. Am uitat efectiv că tocmai conduc motocicleta. Mi-a venit greu să-mi dezlipesc ochii de pe gospodăriile alea ce păstrau aerul de acum două secole şi să admit că trebuie să mă duc în civilizaţie unde este curent electric, staţii de combustibil şi de sortare a deşeurilor. Mi-ar fi plăcut tare mult să rămîn pentru un răstimp acolo.

După ce am alimentat în Bicaz, am adăstat la popasul turistic de la baza barajului Bicaz, condus de un proprietar cam hapsîn după cum aveam să constat ulterior. Hîtră-i era prezenţa, hîtră-i era şi forma în care-şi manifesta provebiala ospitalitate românească. Am încheiat seara într-o notă totală de bucurie, bînd bere împreună cu un cuplu de tineri polonezi, veniţi cu motocicletele de stradă să străbată şi să cunoască România. Îmi pare şi acum rău că oboseala şi ceasul tîrziu a trebuit să întrerupă una dintre cele mai delicioase discuţii de care am avut parte în ultima vreme. Aş fi vrut ca ceasul acesta-n care scriu să mă găsească discutînd în continuare cu cei doi călători. A trebuit în cele din urmă să accept că după o tură de vreo 300km din care 250 off road cu elemente de enduro veritabil, un mic dejun şi două sandvişuri marca Gyuszi, două pungi de pufuleţi şi vreo 7-8 beri, ceasul, oricare ar fi el, e numai bun pentru mers la culcare. Somn!

„Dimineaţa-mi strică somnul, visurile mi le sfarmă” – cam asta face lumina soarelui ce-l priveam c-un ochi şi jumătate la ceasul deşteptării. N-aş fi vrut să apelez la minunatele servicii oferite în acea locaţie turistică, dar eram conştient că micul dejun servit la ei va trebui să-mi ajungă pînă la Iaşi. Cam în silă dar au reuşit să mă servească, după care am plecat în mare trombă cu gînd să apuc DJ155F spre Izvorul Muntelui. Pe hartă, acest drum îmi apărea închis circulaţiei publice. În realitate.. cred că stîlpii aceia metalici, mari, vopsiţi cu roşu şi alb, ce marcau capetele drumului, au servit cîndva impunerii unei astfel de restricţii. Acum însă, o sumedenie de turisme trebuie să facă slalom printre scobiturile din asfalt cîrpite ici colo cu pietriş. Drumul e un exemplu perfect de dual on-off road căruia motocicleta mea i se pretează de minune. Din cînd în cînd, puteam zări culmile Ceahlăului. Wonderful, cum ar zice unul dintre cele trei personaje ale unui banc celebru. La Izvorul Muntelui, priveliştea lacului de acumulare şi a Munţilor Stînişoarei pe care urma să-i străbat în curînd, mă făcea să exclam aşijderea ca mai înainte.

Aflu în cele din urmă unde este staţiunea Durău, acum invadată de turişti all inclusive aflaţi la vremea îmbarcării în luxoase autocare. Pînă aici totul a mers strună. Spre munţii Stînişoarei, mai precis localitatea Hangu (Neamţ) de unde urma să parcurg DJ155K spre Crăcăoani (ah, ce nume, ce rezonanţă îmbietoare!) Drumul începe promiţător, de la intersecţia lui cu DN15, pe malul lacului Bicaz, unde am întîlnit un grup de 3 motociclişti ce făceau manevre de-a latul drumului cu gînd probabil să se adăpostească de căldura ce-i făcea să fiarbă în gecile groase. Am salutat şi am continuat fiind convins că au făcut acest drum în sens invers, pornind de dimineaţă din Piatra Neamţ sau Tîrgu Neamţ. O eroare de navigaţie şi mă văd blocat în capătul unui drum forestier execrabil. Înapoi! În cele din urmă un localnic îmi explică unde am greşit. Heei, omule, unde te grăbeşti?! Nu ştiu dar hai iute! Fără o noimă aparentă grăbeam de parcă eram într-un parcurs contratimp. De-ndată ce-am ieşit din zona dominată de păşuni şi fînaţe, drumul n-a mai fost drum. A devenit un fel de iad.

Autoportret în oglindă. Se văd buzele ţuguiate, nu?!. DJ 155K 

 Ogăşi (şleauri cum adesea sînt numite), mocirle, resturi de exploatare lăsate-n drum. Privesc întrebător spre GPS. Indubitabil, sînt călare pe linia neagră, carevasăzică sînt pe DJ155K. Hmmm! Încep să-mi amintesc de DJ709K (jud. Alba) care în zona vîrfului Şureanu e desenat pe un culoar de avalanşă ce porneşte taman de sub vîrf. Ce-i de făcut? Continui! Verific altitudinea şi constat că ar fi trebuit să mai am cîteva sute de metri pînă la cumpăna apelor, pasul Mitoc. Drumul era deja înierbat, semn că pe colea nu s-a mai circulat de ani de zile. Opresc cu motocicleta-nfiptă pînă la scut în ogaşa făcută de roţile unui TAF. 

DJ 155k, pe harta România Digitală, pe Atlasul Rutier şi în natură

DJ 155K în apropierea pasului Mitoc 1130m

Continui pe jos cu gîndul să evaluez dacă are rost sau nu să insist. Eram în partea de sud a Masivului Stînişoarei, grupa munţilor Bistriţei. Din zona cumpenei de ape începea parcul natural Vînători-Neamţ. Mai aveam cîteva sute de metri. Dacă aici, la marginea lui lucrurile arătau aşa, mai încolo cum urma să fie?! Am făcut cîţiva paşi şi situaţia părea să se înrăutăţească iremediabil. Stăteam pînă la genunchi în ogăşile făcute de acel TAF, probabil la începutul verii cînd pămîntul era îmbibat cu apă, iar spaţiul dintre cele două urme arăta mai degrabă a spaţiu pentru trial fiind plin cu crăci groase de fag lăsate transversal peste drum. Văd urmele în zonele în care TAFul a patinat zbătîndu-se să treacă peste obstacole. Ce a căutat pe aici? Mai ales că nu se vede urmă să fi tras vreun lemn? Dacă n-ar fi fost ogaşele acelea adînci, aş fi trecut! Fir-ar să fie! Brusc, un troznet puternic în pădure m-a făcut să-mi amintesc că sînt în imediata apropiere a parcului natural Vînători. Hei, dar dacă drumul ăsta-i impracticabil şi-s urme evidente că nimeni n-a mai călcat de ceva timp pe acest DJ155K, eu ce mai caut pe-aici? Am întors cu uşurinţă motocicleta într-o situaţie ce o evaluasem iniţial ca dificilă şi n-am mai stat pe gînduri. Am luat-o ghinişor la vale fără să mă simt frustrat că a trebuit să renunţ. Nu, nu!

DJ 155K (Neamţ) pînă la intrarea acestuia în pădure

Înapoi în Hangu! Acum ştiu exact că cei trei motociclişti întîlniţi mai devreme n-au străbătut acest drum în fapt de dimineaţă aşa cum mi-am închipuit. Aş fi putut să opresc şi să-i întreb, dar n-am făcut-o! Acum eram plin de noroi şi de i-aş mai fi văzut aş fi oprit preţ de o clipă la o vorbă şi-o bere cu ei. Intersecţia era însă pustie. Aveam să continui fără oprire prin Tîrgu Neamţ pînă la Bîrlad şi-apoi cu o întîrziere de două ore, pînă la porţile Iaşiului unde mă aştepta însuşi Ştefan, din gura căruia am aflat sensul noţiunii de „.....”!

Şi ...... fu tot ce-a urmat, o noapte întreagă şi mai apoi o zi! Uite-aşa, pe-nserat în cea de-a cincea zi, descălecai din şa ş-ajunsăi să vă spun povestea mea iac-aşa!

Am descălecat oleacă şi i-am bătut în poartă lui Ştefan strigîndu-i: Chizdealăăăă.
 Acesta-mi răspunse de la fereastră: Acuşica vine!

Imagine din Moldova, cea pe care Ştefan n-a considerat-o a lui şi nici a urmaşilor lui
În schimb, vlădicile din astă vreme nu se mai ostoiesc secătuind-o! Ca de altfel întreaga ţară.

Ride In Peace, guys!

Apus de soare, în Ardeal

Intro

Să fii blogger la începutul mileniului III e foarte în vogă, aşa că am decis să-ncep de azi. Încep cu un fragment dintr-o povestioară cunoscută, o fotografie nu foarte veche şi un cîntecel.

Iar Păcală? El plecat-a făr’ să ia... nici o para!— Trage uşa după tine! strigă fraţii-i, când să iasă.Şi s-au dus... p-aici încolo... “Bun rămas, ogradă, casă!”Dar pe drum când se uitară la Păcală... ce să vadă!Steteră şi se-ncruciră. Nici nu le venea să creadă.El scosese uşa casei, din ţâţâni, cât e de mareŞi venea cu ea târând-o după sine pe cărare

(Sînt chiar încîntat de ce-am reuşit să fac făr de nici un ajutor în mai puţin de-un ceas!)