Poveste dinainte de sfîrşitul lumii

În cea de-a duăzecişişasea zi din luna unsprezece a celui de-al doisprezecelea  an din cel de-al treilea mileniu, americanii, chiar în munţii lor, îşi vedeau împlinit visul unor scurte dar călduroase nopţi de vară şi la ceasul sortit de divinitate, menţionat mai sus, şi-au pilotat spectaculoasele lor snowmobile prin cel puţin o jumătate de metru de zăpadă pufoasă cum la noi arareori se întîmplă. O lume întreagă, formată totuşi din puţini oameni, au privit la ei înghţind în sec. După numai trei zile, la zeci de mii de mile distanţă de ei, în aceeaşi emisferă, aveam să-mi împlinesc şi eu visul unor tot mai lungi nopţi dintr-una din cele mai frumoase toamne ale existenţei mele aşa cum divinitatea deja invocată a lăsat-o pe acest tărîm. Peste numai douăzecişipatru de zile, calendarul maiaş avea să se epuizeze. Speculanţii lumii moderne aveau să prezinte asta drept sfîrşitul lumii.

Poveste de pe drum, dinainte de sfîrşitul lumii 

Orice excursie are un început. Şi probabil un sfîrşit. Cu cît experienţa excursiei este mai puternică, cu atît sfîrşitul acesteia va fi mai îndepărtat, reprezentările ei pierzîndu-se sau nu în noianul întîmplărilor vieţii ulterioare. Începutul acestei excursii pornită de mine, aşa cum am scris mai deja, calendaristic, s-a întîmplat în antepenultima zi de toamnă. Mijlocul de transport - motocicleta Scorpa T-Ride 250F (powered by Yamaha), de această dată. Impozit anual perceput de primărie, 7 lei. Ghid - eu însumi. Însoţitori: aparatul GPS Garmin Foretrex 301 şi Spotul denumit Dulf. Temeri – multiple.

Pe măsură ce zilele toamnei treceau, principala mea teamă era faptul că nu voi mai putea să fac această excursie. Rînd pe rînd prietenii mei grupaţi cîte doi, cîte trei, în săptămînile stabilite de ei plecau „la Dunăre”. Acesta e termenul generic al excursiei care se defineşte prin destinaţia ei. O excursie care e un fel de “must to do” pentru orice practicant de enduro de la mine din oraş. Prin fel de fel de hibridări colective în timp va deveni şi pentru cei braşoveni. La sfîrşit de sezon, vine ca un fel de confirmare a orelor de transpiraţie în traseu şi în garaj de peste an. Un ultim test pentru om şi motocicleta lui înaintea aparentei hibernări specifice sezonului friguros.

Zilele deveneau tot mai scurte, iar temperaturile mai scăzute. Neputincios, legat de obligaţiile ce le-am acumulat de-a lungul anilor în viaţa familială şi cea profesională, priveam de pe geamul autoturismului culoarea coronamentului pădurii, admiram zilnic de aproape sau de la distanţă cum verdele frunzelor se încăpăţîna să pălească, în ceea ce am decretat a fi una dintre cele mai frumoase toamne ale existenţei mele. Fotografiile publicate pe internet de amatori ai naturii nu făceau decît să-mi sporească disperarea. După patru ani, în care am organizat această excursie împreună cu cîţiva dintre partenerii mei de enduro, buni prieteni dealtfel, iată, mă îndreptam spre o stare vecină cu colapsul. Din întîmplare probabil, în acest răstimp am pus mîna pe cartea lui Ernesto Rafael Guevara de la Serna tradusă în română “Jurnal pe motocicletă”. Cu ceva timp în urmă, prietenul meu librar, Cătălin, mi-o recomandase dar i-am nesocotit spusele. Acum, divinitatea sau momentul meu de slăbiciune m-a făcut s-o i-au în considerare. Nu m-am simţit nicicînd atras de personalitatea autorului. Faptul că şi-a dedicat viaţa promovării idealurilor comunismului m-a făcut să-l resping necondiţionat. Lecturîndu-l, m-am mai îmblînzit. În cuvintele lui Cioran îi găsesc şi acuza dar şi scuza. Mi-ar place să reproduc cît mai exact: Să faci o revoluţie şi apoi să priveşti dezamăgit ce-ai făcut! Tot el spune că vîrsta tinereţii e potrivită pentru exagerările ce definesc o revoluţie. Cît despre cartea de călătorie, cu uşurinţă cea a lui Mihai Barbu mi se pare mai atrăgătoare. Poate nu s-ar fi întîmplat nimic dacă n-aş fi ajuns la capitolul acestei cărţi despre Machu Pichu. Nu cu mult timp în urmă urmărisem excursia în Peru a frumoasei şi mai ales ambiţioasei Elena Miscodan. Acelaşi obiectiv atins de ambii călători. Categoric, am început să-l îndrăgesc pe El Che citindu-i descrierea. Am simtit nevoia să redeschid Caminante să recitesc de acolo - superlativul unei cărţi de călătorie. Nu a mai contat ce a urmat, cînd am închis cartea revoluţionarului comunist ştiam doar că trebuie să plec şi că voi pleca să-mi fac călătoria mea.

Thanks Che!

Ziua scăzuse la aproape 9 ore. Temperatura era în jurul valorii de 0C dimineaţa, categoric nepotrivită pentru ture lungi, prin munţi, mai cu seamă la altitudini peste 1500m. Asta însemna că trebuie să-mi drămuiesc foarte atent timpul între orele 10 şi 16.30. Zece fiindcă atunci am considerat potrivit momentul zilei să pornesc. La patru şi jumătate după amiaza soarele apune, la sfîrşit de noiembrie.

Motocicleta mea suferise cu ceva timp în urmă o gravă avarie, rupîndu-se cadrul şi blocul motor la una dintre turele mele „from any Sunday”. A trebuit să o demontez aproape complet şi să o repar, prilej cu care am revizuit unele părţi pe care nu le verificasem niciodată cum ar fi articulaţiile basculei. De acum ştiu ce e acolo, nu-mi mai este frică de griparea acelor fini rulmenţi.

Mulţumesc, Andrei! Mulţumesc, Sorin! Danke, Seppi! Mulţumesc, Nicuşor!

Pentru motocicletă îmi mai trebuia doar un cauciuc nou pentru roata din spate. Alegerea a fost Golden Tyre Pro FIM lat de 120, foarte apreciat de cîţiva dintre elitele sibiene. Anul trecut parcursesem acelaşi itinerariu pe un cauciuc Golden Tyre de motocross. Cred că a fost unul dintre cele mai grozave cauciucuri care l-am avut vreodată.

Mulţumesc, Radu!

Să-mi fac bagajul în aceste condiţii a fost o mare provocare: trebuia să am doar strictul necesar, să ating acea culme în care nu duci cu tine nimic care fie în plus. Desigur, nu se punea problema vreunei concesii în cazul trusei de scule! Hainele! Da, aici trebuia să fiu nemilos şi să renunţ! Una dintre cheile de verificare expuse în literartura de specialitate e ca la finalul excursiei să faci inventarul a ceea ce ai cărat şi să vezi ce nu ai folosit. Nu am apelat la această metodă niciodată. Aveam însă să o folosesc la încheierea excursiei.

O altă mare provocare a acestui tip de excursie este navigaţia – instrumentele de navigaţie şi măiestria folosirii lor. Aflat în al cincilea an în care reiterez această excursie, aveam să folosesc două Garmin Foretrex 301. Unul pentru navigaţia propriu zisă şi unul de rezervă în cazul în care îl distrug pe primul. Într-o tură de hard enduro, să distrugi sau să pierzi un aparat GPS e ceva uzual. Şi mai aveam să iau cu mine pentru situaţii excepţionale un Garmin Etrex Vista HCX care are înglobată şi harta României. De ce e necesar să car atîtea deviceuri pe un traseu deja cunoscut? Fiindcă în „munţii cu păduri de brad/ potecile te duc spre iad” ar spune poetul. În fapt, ceaţa e un factor care poate pune în mare pericol totul dacă nu eşti pregătit. Aceste aparate trebuiau încărcate cu trackurile care să mă călăuzească pe drumul ce duce la destinaţie. În dimineaţa plecării s-a întîmplat şi asta!

Mulţumesc, Vali!

Mi-ar fi trebuit un partener în această călătorie. Nu mi-a fost cu putinţă să găsesc vreunul! Cei ce nu-şi făcuseră deja această tură nu erau deloc entuziaşti să înfrunte capriciile toamnei tîrzii sau erau prea prinşi în activităţi sociale sau de famile ca să mă poată însoţi. Hmm!

Solitarilor, mai ales, le este recomandat să folosească serviciile oferite de findmespot.com. Dar în cazul lui Adrian sau al lui Dan le-ar fi fost de folos? Răspunsul e categoric: deloc! Totuşi folosesc aparatul Spot! Cu ajutorul lui, în situaţia în care sînt salvabil, printr-o apăsare de buton, oameni cunoscuţi sau dintre cei specializaţi pot să ajungă în scurt timp la mine. Aparatul emite prin reţeaua Iridium un semnal care conţinele coordonatele mele şi apoi acesta este transmis prin SMS sau email celor cu care am acestă convenţie, iar în caz de forţă majoră forţelor specializate de salvare (salvamont, jandarmerie etc). Carevasăzică, prin intermediul Spotului cîţiva dintre prieteni erau alături mie, de acasă, din faţa computerelor. Cîtă tehnologie, băi tată, băi! Doar ca să merg să fac o baie fierbinte!

Mulţumesc, Vali! Mulţumesc, Iulian!

Aveam să plec de-acasă, în cele din urmă, în 29 noimbrie, la 10.40, adică cu 40 minute întîrziere faţă de program. Aceste 40 minute m-au făcut să-mi reconsider traseul pe care voi merge în prima zi. Şi fiind totul făcut în mare grabă, mărturisesc că nu aveam trackuri pentru secţiunea Sibiu – Obîrşia Lotrului. E o secţiune foarte cunoscută şi din mare lipsă de timp... am considerat că nu mai e nevoie şi mă voi descurca indifernt ce se întîmplă.

Prima parte urma să cuprindă poteci din munţii Cindrel, cea mai mare provocare urmînd a fi vîrful Cindrel (2244m), altitudinea lui, la această dată fiind determinantă pentru temperaturi foarte scăzute. Ei bine, pe măsură ce mă apropiam mi-am dat seama că nu mai e cazul să-mi fac probleme din cauza lui, fiindcă nu voi ajunge acolo. Nori tot mai grei şi ceaţă deasă învăluiau vîrful. Mi s-a părut oportun să-l evit printr-o trecere pe sub el, de la refugiul Cînaia pe o potecă ce urmăreşte aproximativ aceeaşi altitudine, la limita dintre pădurea de molid şi cea de jnepeni prin Iujbea Cînăii, pînă la stîna din Ştefleşti. Nu mai voiam să ajung pe Cindrel pe ceaţă. Ultima oară fusesem cu snowmobilul prin luna martie şi fiindcă am plecat din refugiul Cînaia fără nici un instrument de navigaţie şi îmbrăcat sumar, (doar pînă în şaua Şerbănei!!) am hălăduit prin ceaţă şi noapte preţ de cîteva ore pînă am găsit drumul de reîntoarcere. Acum înaintam în mare viteză contemplînd peisajele în schimbare! Acolo, în şaua Beşineu – un loc în care se face păstorit de cea mai bună calitate încă de la invaziile Pecenegilor şi a Cumanilor (aprox 800, 1000 e.n., după cum este consemnat în scrierile istoricului Constantin C. Giurescu), urmează să apară un complex de morişti eoliene (probabil marca Siemens fabricate în putreda şi înceţoşata Danemarcă, fir-ar!). Un spaţiu încremenit de un mileniu urmează să primească pecetea civilizaţiei din care şi eu fac parte. Da, îmi place să văd aceste locuri mioritice nealterate! Da, îmi place să mă dedau confortului şi în acelaşi timp să plătesc mai puţin la factura de curent şi căldură şi mai ales să ştiu că centralele nuclearo-electrice nu mai prezintă pericol pentru mine şi copilul meu! Ce să aleg!? Să devin un ecologist de tipul celor care oricum sînt varză şi habar n-au de nimic!? Sau să susţin aceste proiecte!? Gîndurile acestea mă frămîntă cu atît mai mult cu cît sînt aproape de factorii de decizie pentru proiectul de faţă. N-apuc să trag concluzii că roata faţă-mi zboară de sub mine şi plonjez cu partea stîngă pe pămînt. Degetele mîinii stîngi îmi sînt strivite între ghidon şi pietre. Inelarul şi degetul mic sînt cele mai afectate. Patrusprezece minute nu le simt! Mă uit la interval de 55 nanosecunde sau mai rar dacă le mai am. Încerc tot felul de variante să aflu dacă mai sînt sau nu ale mele. Luale-ar naiba de morişti Siemens! De parcă nu putem trăi cu ele p-aici aşa cum fac mai toţi civilizaţii de pe planeta asta sau fără ele cum am făcut-o pînă acum?! Din cauza lor şi a verzelor de militanţi ecologişti degetele mele sînt musaca! AAAUU! Cînd durerea se retrage din coşul pieptului mai privesc odată spre cerul cenuşiu şi decid că e musai să continui. Mai aveam doar trei ore de lumină!! Destinaţia mea ar fi trebuit să fie Petroşani, dar va trebui să recalculez!

Vf. Cindrel ascuns în nori

Din şaua Şerbănei decizia e simplă: pe sub ceaţă, pe la refugiu Cînaia, pe poteca ce n-am mai parcurs-o de mai bine de 23 de ani! Ultima dată am parcurs-o refăcînd marcajul turistic! Era înainte de revoluţie. Dormeam la refugiu iar ziua luam găleţile cu vopsea şi pictam pietrele ca ei, drumeţii, să fie călăuziţi de semnele multicolore în ampla acţiune de anvergură naţională pentru cotropirea munţilor, denumită „Asaltul Carpaţilor”. Eram prea tînăr şi prea neiniţiat ca-n entuziasmul meu să-nţeleg ce fac! Acum e prea tîrziu! Ulterior, după evenimentele din decembrie objnouă, ajungînd să citesc literatura dizidenţei, aveam să-nţeleg marea înşelătorie la care am fost supus alături de toţi ceilalţi entuziaşti. După ce securiştii au lichidat în munţi pe ultimii mari bărbaţi ai neamului ăsta – partizanii adică, au avut nevoie de o mişcare de anvergură prin care să se asigure că nu vor mai apărea alte grupări similare celor din munţii Făgăraş şi cine mama naibii mai ştie din ce alţi munţi. Au avut grijă să nu lase documente în urmă care să ateste un episod glorios al neamului - categoric ultimul de pînă acum! Au trimis hoardele de trădători finanţaţi cu banii intreprinderilor socialiste şi ai organizaţiilor comuniste de tineret să scotocească permanent, să nu le mai permită ţăranilor de sub munte, singurii cunoscători ai văilor şi crestelor pe care au crescut, să se poată organiza să-şi apere fiinţa şi neamul! Mi-a fost ruşine de mine cînd am înţeles că am fost folosit asemeni tuturor celorlaţi ce se intitulau montaniarzi, munţomani şi alte soiuri de maimuţe, chiar dacă asta se întîmpla într-un timp cînd ultimii ţărani ce mai aveau viziune asupra timpurilor pieriseră de mult în lagărele comuniste. Am refuzat, de atunci, să iau rucsacul în spate şi să plec prin munţi, oricît de dragi îmi sînt ei, cu tot calabalîcul ce defineşte un drumeţ. Am refuzat în felul meu patetic să profanez ultimul templu în care au existat oameni liberi în această ţară! Am preferat în ăst răstimp să mă afund în păduri fără să am alte pretenţii decît cele profesionale.

Veşnică pomenire, partizanilor!

Acum munţii nu mai pot fi ai eroilor! Cel mult al celor care fug pentru scurte răstimpuri de ordinea socială instituită! Enduriştii sînt unii dintre ei, dar nu toţi!

Am ajuns astfel să reparcurg acea potecă de care m-apropiam cu teamă. Mi-aminteam ca fiind una plină de lespezi mari de piatră. În condiţiile ploii ce tocmai începuse nu era promisiunea unei experienţe tocmai vesele. Reprezentarea mea după atîta timp avea să fie totuşi una exagerată. Se vedea clar că acea potecă nu mai fusese parcursă de mult timp decît de foarte puţini oameni. Jnepenii o invadau făcînd să lovesc adesea cu ghidonul în ramurile lor elastice după cum e descris în literatură, în fapt foarte rezistente. Ici şi colo se vedeau ramuri tăiate în acest an, cu scopul de a menţine poteca funcţională. O ravenă adîncă e primul ostacol ce mă pune la încercare. Pînă aici, singura oprire a fost cu ocazia dezmorţirii degetelor lovite. Acum încep să-mi pun problema unei potenţiale crize de hipoglicemie. E un fel parşiv de a te deda morţii, acest tip de criză. În toate excursiile acestea solitare lupta cu criza hipoglicemică e marea provocare. Carevasăzică însăşi fiziologia mea e cel mai mare inamic al meu. Un cîntecel spunea că „My mind is my enemy!”... My mind and my physiology, la o adică. Are you experienced? Oh,da! Am experimentat-o pînă acum de trei ori, de fiecare dată în ipostaza practicantului de hard enduro. E o aluncare lentă spre o ameţeală dulce, îmbietoare! Probabil că există un punct de la care nu te mai poţi întoarce. Rareori îmi amintesc să-mi iau dulciuri cu mine. De această dată am fost mai prevăzător decît de obicei. Savurez primul baton cu miere, apoi apuc motocicleta de coadă, poziţionez roata spate în locul potrivit şi-apoi printr-o acceleraţie moderată repun motocicleta pe potecă. Una dintre crize am făcut-o anul acesta într-o tură cu Mbabu, prietenul Kenian şi cu un alt motociclist evreu ce trăieşte-n Mexic, Yoram pe numele lui. Acesta din urmă a fost singurul care a putut să recunoască ce mi se întîmplă şi să ştie cum să acţioneze.

Thanks, Yoram!

Şi iată că începe şi secţiunea cu lespezi de stîncă pe care mi-o aminteam! Trec totuşi cu uşurinţă în pofida ploii ce se transformă repede în lapoviţă. Sînt la mai mult de 1800m în 29 noiembrie! E momentul cînd constat că sînt ud leoarcă. Dacă pînă acum două din cele zece degete ale mîinilor mi-erau amorţite de durere, de acum celelalte le completează din cauza frigului. Nu mai am nimic altceva cu care să conduc! Picioarele le folosesc, mîinile nu le pot lua de pe ghidon. 

"Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi - femeie sau bărbat -
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai......"

Trec mai apoi de-o tulpină foarte alunecoasă culcată peste potecă şi mă trezesc din două acceleraţii... fără de potecă, într-o poiană în care de curînd au fost tăiaţi jnepenii deveniţi în absenţa practicării păşunatului, invadanţi. E categoria aceea de lucrări ce are ca scop îndeplinirea condiţiilor de obţinere a subvenţiilor pentru păşunat. Am mai văzut-o şi în alte locuri. Trec peste aceste considerente economice specifice vremurilor moderne şi încerc să aflu poteca. Mă uit, desigur spre GPS. Track computerul funcţionează, îmi spune o grămadă de date statistice. Mulţam fain, mă, Gipies! Din raţiuni economice şi de trufie am dezactivat funcţia de înregistrarea a traseului parcurs şi după cum spuneam mai sus, considerînd că ştiu bine munţii Cindrel, nu mi-am mai făcut trackuri cu această secţiune. Orbecăiam în ceaţă, urmărind ba un hăţaş, ba altul printre molizi cu ramuri dese pînă la pămînt, ce-şi scuturau toată apa pe hainele mele. La un moment dat văd un pachet gol de ţigări, aruncat pe jos! Să-l înjur pe ăl de l-a aruncat?! Păi, ar merita! Citesc marca ţigărilor şi aflu că nu mi-e de prea mare ajutor. E o marcă de contrabandă ce se dă ades ciobanilor, or ăştia umblă peste tot. Decid să ies din desişul acela fiindcă cel mai probabil hăţaşele alea nu duc nicăieri. Prin ceaţa deasă o iau în sus. Găsesc un alt pachet de ţigări aruncat pe jos. E un Kent Click! Păi ăstea-s ţigări domneşti, măi omule! Numai domnii de Porcus turisticus varietate domesticus pipă de-ăstea! Clar că poteca e aproape, specia menţionată fiind strict dependentă de căi bătătorite, confirmate. Şi teoria mi se adevereşte după cîţiva metri. Sînt iar în potecă! De acum, cu sau fără GPS, zi sau noapte, ştiu exact unde o să adăst. Renunţ să mai urc pe Piatra Arsă, un alt vîrf peste 2000m, de data aceasta din munţii Lotrului şi aleg să merg pe drumul forestier pînă la Tărtărău iar de acolo pe DN 67C denumit şi Transalpina pînă la Obîrşia Lotrului. He, he! Doar eu şi un gibon forestier cu un camion pe tot drumul! De n-ar fi fost ploaia şi frigul care-mi să-mi anchilozeze oasele, tare mult mi-ar fi plăcut să savurez momentul ăsta de singurătate pe o şosea ce mă face vara să cred că România e realmente o ţară cotropită!

Aş fi abandonat motocicleta din mers cînd am pătruns în curtea cabanei dar mîinile înţepenite pe comenzi au refuzat să se desprindă. Am luat deget cu deget deoparte şi odată eliberată, motocicleta a căzut pe stiva de lemne iar eu am pătruns în cabană spre caloriferul indicat de tanti Mariana drept cel funcţional. La început atît ea cît şi Dănuţa s-au agitat pe lîngă mine fără să aibă vreo reacţie din partea mea. Probabil au mai văzut sceneta asta şi cînd au recunoscut-o mi-au dat pace. Mi-au adus o ţuică fiartă (cu zahăr – n-am protestat) şi m-au lăsat încleştat de caloriferul fierbinte. După un timp am început să-mi transform sunetele nearticulate în saluturi coerente şi cele două doamne s-au bucurat. Mi-au mai dat o ţuică fiartă. De data asta am avut vlagă şi am ripostat - n-au mai pus zahăr. Eram deja salvat, ce naiba?!

Treptat, chiar acolo, în sala de mese am reuşit să lepăd de pe mine toate hainele din care şiroia apa şi să caut prin rucsac pe cele uscate. Atît de exigent am fost în a alege hainele ce le voi purta în rucsac încît atunci cînd am fost schimbat complet n-a mai rămas nimic în bagaj. Însă eram şi desculţ, fără de şosete. A fost Dănuţa cea care mi-a dat o pereche de şosete călduroase. Mulţumesc, fato!

La cabana în care tanti Mariana e gazda, turiştii sînt bineveniţi oricînd însă practicanţii motociclismului, snowmobilismului şi altor sporturi din această categorie au un statut aparte. Mereu m-a făcut să mă simt privilegiat fiindu-i oaspete pentru cîte o noapte. La fel şi-acum! O ciorbă de zarzavat foarte gustoasă, apoi un păstrv prăjit cum nicăieri altundeva nu mai găseşti au fost preambulul litrului de vin de Drăgăşani ce aveam să-l torn în mine cu satisfacţie în timp ce afară ploua cu spume, ca vara! Mulţumesc, tanti Mariana!

În tihna acelei cabane n-am mai comentat aşa cum fac de obicei cînd liniştea e tulburată de zgomotosul televizor şi inepţiile ce le debitează realizatorii emisiunilor din aceste timpuri. În acea seară aveam să am o surpriză, una dintre cele mai plăcute! La un moment dat a început un film care mi-a atras atenţia fiind românesc şi apoi l-am găsit extrem de savuros şi bine făcut. În fapt o genială parodie a vremurilor moderne transpusă în lumea unui sat românesc: Fierbinţi. E uşor de ghicit că e vorba de un episod din ceea ce aveam să aflu că se numeşte serialul Las Fierbinţi. Tematica acelui episod am găsit-o extrem de bine aleasă în preajma sărbătorii naţionale: impactul pe care îl au măsurile globalizatoare asupra civilizaţiei tradiţionale. Am găsit acolo elemente împrumutate din Moromeţii, Batman, The Wall, animaţiile lui Spielberg – Animaniacs şi încă vreo cîteva capodopere. Totul se desfăşura în visul unui primar de ţară care dorea să implementeze măsurile globalizatoare şi să stîrpească obiceiul locuitorilor ţinutului cîrmuit de el, obicei cu care şi întemeietorul statului centralizat Dac s-a luptat cu două milenii în urmă. Filmul a ţinut cont de trecerea anilor de comunism peste ţinutul carpato - danubiano – pontic şi schimbările pe care acesta le-a adus. Ocîrmuitorul vremurilor moderne nu se mai luptă cu băutorii de vin, ci cu cei de pufoaică. Nu mai trebuiesc arse viile, ci distruse cazanele. Actori debutanţi şi consacraţi au dat o savoare fără egal acestui episod în care cel mai beţiv bărbat din sat, bine îndrumat de curva satului trebuia să fie salvarea comunităţii de sub tirania primarelui. Alunecarea din vis spre realitate s-a făcut cu o scenă în casa părintească a primarelui, în care mama acestuia gătea .... ce altceva mai gustos decît chiftele?! Cînd încearcă să discute cu mama sa, aceasta, convinsă de valorile tradiţionale ale neamului s-a apucat să arunce cu bucăţile acelea fripte de carne tocată amestecate cu cartofi, pîine, ou şi alte zarzavaturi în propriul fiu ce practica managementul comunităţii într-un fel vecin cu erezia! Trezindu-se cu sudori pe el, primarele aleargă-n pijama afară, în stradă, unde curva satului tocmai îşi încasa banii după o noapte de prestaţie iar beţivul satului tocmai se urina pe gardul lui după care se prăvăleşte pe caldarîm alături de tovarăşul cu care s-a cinstit de cu seară. În căderea lui loveşte damigeana de vin iar din aceasta curge oleacă de licoare, taman cît să completeze pata umedă de la urină ce arăta precum harta României cu o mică parte ce se numeşte Basarabia. A urmat o sesiune de reclame şi apoi genericul de final, timp în care am mai cerut o juma’ de chil de vin, pe care l-am băut!

În amintirea acelei seri, închin acum un pahar de vin. S-ar fi cuvenit să fie o Fetească Neagră, dar n-am decît un Pinot Noir, 2009, din zona Dealurilor Munteniei. Sănătate şi noroc vă urez! Hmmm, e bun, merge! Bun e vinul ghiurghiuliu! Ce naiba or avea cu el?! ce-or avea cu noi?

Se zice că noaptea-i un sfetnic bun. Probabil că aşa e, dar cu condiţia să nu dormi! Ori eu am dormit buştean, aşa că m-am trezit dimineaţa cu gîndurile cu care m-am culcat seara şi un imens rînjet pe buze! Aveam chef să plec mai departe aşa că stratul de gheaţă care s-a format pe motocicletă înţepenindu-i toate butoanele şi comenzile nu l-am considerat un impediment.

Gheaţă şi vînătaie

 Am împins-o la soare, am scos benzina din carburator şi m-am întors în sala de mese unde-mi rămăsese de cu seară echipamentul la uscat, pe calorifere! Nu e o prea mare plăcere să vezi cum sare pămîntul din hainele pe care tocmai le îmbraci, dar... e necesar să trec peste acest moment. Las în urma mea suficient pămînt cît să umplu un ghiveci mai mic şi mă îndrept hotărît spre motoretă sfidînd privirile îngrijorate ale celor din cabană. Nori mai veseli şi mai sumbri acopereau o parte din cer lasînd soarele din cînd în cînd să răzbată pînă pe pămîntul îngheţat. Fără să stau prea mult pe gînduri accelerez şi plec. Prima secţiune, de la cabană pînă pe creasta înzăpezită am parcurs-o de mai multe ori. Ştiam că acolo se face un noroi care-mi va da de furcă. Îmi sînt încă vii amintirile carnagiului ce a fost în acea zonă cu prilejului uneia dintre ediţiile Romaniacsului în care concurenţii surprinşi de ploaie în acea zonă au avut mult de furcă cu aderenţa pe acel pămînt. Şi noi (Iulian şi cu mine) în rînd cu ei! Greşesc de la bun început drumul preferînd o variantă pe pe versantul însorit cu speranţa că pînă la urmă voi ajunge sus în creastă.

La munte, la soare

 După ce mă împrăştiu de vreo cîteva ori peste stratul continuu şi gros de resturi de exploatare rămas pe drum, consult gps-ul şi consimt că trebuie să mă întorc. Not funny! Admir oleacă peisajul, cît să-mi scot limba de la spiţe şi mă-ntorc în track. Ei drăcia naibii! Nu acelaşi noroi! Aş mai fi avut doar puţin să ies sus! Pămîntul amorţit de la frig îmi asigurase o aderenţă satifăcătoare dar cu puţin îaninte de a ieşi în teren aproape plan, sus, acolo unde soarele apucase să dezgheţe cîţiva centimetri dîn pămîntul ud... a devenit un calvar. Acelaşi! Aderenţa o considerăm zero sau minus unu, dacă o iei la vale, cu spatele, accelerînd?! Mi-au trebuit cîteva încercări ca să răzbesc acea secţiune! Vă spusesem oare că-mi erau hainele uscate?! Ei bine, nu mai erau. Transpiraţia abundentă a făcut inutil gestul de a le lăsa pe calorifer peste noapte. 

Obîrşia Lotrului în Vale, lacul Vidra în zare

Vedere spre Parîng 

Cabana se vedea în vale iar creasta înzăpezită era sub picioarele mele. Da, m-am oprit să-mi caut telefonul. Aş fi vrut să fac o fotografie şi s-o pun pe facebook să vadă tăt boborul cîtu-i de frumos în ţeara Românească. Ei bine, planul meu a eşuat fiindcă telefonul mobil, piesă vitală pentru cetăţeanul modern, lipsea. Mi-am amintit că l-am lăsat la încărcat, pe calorifer, în sala de mese. Ei bine, acolo să rămînă! Nici în ruptul capului n-am să mai reiau această urcare. Invoc motivul timpului care mă presează şi decid să-l las acolo pînă vor veni zăpezile cele mari şi mă voi reîntoarce-n Obîrşie. Plec mai departe spre Petroşani, peste culmile de la nord de Jieţ. Sub roţi, stratul de gheaţă care s-a format mă face să fiu foarte grijuliu cu comenzile. Atît de grijului că mă-mprăştiu din nou într-un viraj în aceeaşi manieră în care ieri mi-am strivit inelarul mîinii stîngi. Decretez că tipul ăsta de trîntă defineşte această tură. Mai repede decît am visat am ajuns în Petroşani şi cu multă bucurie continuam să-mi închipui că voi înopta la Baia de Aramă.

Parcurg cu strîngere de inimă oraşul privind precaut după culorile şi girofarele poteraşilor şi mă opresc la ultima benzinărie ca să alimentez. Tot acolo îmi reglez poziţia ghidonului din cauza căreia resimt dureros muşchii umerilor şi ai braţelor. 

Depresiunea şi Oraşul Petroşani. Niiice!

Urmează o secţiune grea şi nu prea e bine că o încep gata obosit. Cu un an în urmă am parcurs-o pentru prima oară şi-mi amintesc de ea ca de o secţiune foarte tehnică. E ora 12 aşa că e bine să nu mai întîrziu. Încerc să parcurg prima parte a urcării din memorie fără să privesc gps-ul şi mă trezesc pe neştiute în mijlocul unor imense grămezi de mesteceni tineri tăiaţi peste vară cu scopul de a reda funcţionalitatea păşunii, după cum am mai păţit şi ieri. Mă încăpăţînez să sar peste grămezi şi cu chin cu vai reuşesc să reintru în traseul marcat pe gps. Mi se pare tot mai anevoios să parcurg urcarea printre lespezile de piatră ascunse sub muşchi şi iarbă. Şi greul încă n-a început. Într-un final ajung în pădurea de molid, partea cea mai dificilă. Dificilă, da, dar nici chiar aşa. Nu contenesc să mă uimesc cît de grea mi se pare această potecă acum. Anul trecut am parcurs-o cu atît de mare uşurinţă iar acum mi se pare un calvar. Aşa e, avea dreptate cine spunea că o potecă, la enduro nu e de două ori la fel. Anul trecut am parcurs-o în condiţii de teren uscat. Acum, după ploaia ce a căzut cu o seară înainte, aproape că nici în picioare nu pot sta pe lespezile de piatră. Şi Doamne, peste cîte rădăcini trebuie să trec! Cad cu o frecvenţă care mă exasperează. Degetele care mă dor mă fac să ajung mereu prea tîrziu la ambreiaj. Omor motorul foarte des. Mă gîndesc îngrijorat cît o să mă mai ţină bateria, cît o să mai pot da la demaror?

Blocat între stînci

Decid că e momentul să fac ceva ca să îmbunătăţesc aderenţa şi desumflu puţin cauciucul spate. Aş zice că nu e bun deloc dar nu cred că el e de vină ci eu, muşchii mei obosiţi de la mîini şi umeri, degetele care mă dor de cîte ori le întind după maneta ambreiajului, lipsa de antrenament de anul acesta. Ar fi multe motivele. Da, adeseori am ales să petrec zilele verii călduroase ce tocmai a trecut stînd în răcoarea apartamentului citindu-i romanele lui Bukowsky şi ale lui Paler. Doi mari sedentari care mi-au sucit minţile conferindu-mi momente de mare încîntare. Urmează încă o trîntă. De data asta pe spate. Mi se cam taie respiraţia. Aud motorul încă funcţionînd dar nu pot să mă ridic să-l opresc Asta e! Trebuie să stau întins pe jos, să-mi revin. Într-un final motorul se opreşte. Poate că va curge ceva benzină, foarte preţioasă dealtfel în această tură, dar irosirea ei e un sacrificiu pe care trebuie să-l fac acum. Privesc spre crîmpeiul de cer senin de deasupra capului meu şi-mi revin în minte poeziile lui Bukowsky pe care le-am descoperit la mare, cu cîţiva ani în urmă, cumpărînd volumul de la librăria Humanitas de pe plaja din Vama Veche. Au urmat atunci cîteva zile în care cerul albastru mi-a revenit cel mai adesea în faţa ochilor. Întins pe plajă, cu volumul acela într-o mînă şi sticla cu vin în cealaltă mînă. Nu apucam să citesc mai mult de trei patru dintre poeme că sticla de vin se termina şi cerul albastru, pentru un scurt răstimp revenea în faţa ochilor. De atunci nu m-am mai putut despărţi de starea pe care scriitorul ăsta american mi-a indus-o. Iar anul acesta, tot citindu-i romanele traduse în română, altceva nu am făcut decît să retrăiesc experienţa de pe litoral . Desigur, îmbunătăţită calitativ cu ingredientele specifice romanelor lui. Aş putea să zic că a fost rău? Cînd eşti cu capul plin de aburii unei beţii ce tinde să fie perpetuă iar la uşă mai bate din cînd în cînd cîte o dulceaţă care te îmbie cu formele-i unduioase şi-apoi se cuibăreşte-n aşternut, nicidecum nu poţi spune că a fost rău. Şi-atunci, de ce eu acum nu mă mai pot ţine pe motocicletă? Eh, n-am să mai insist acum în căutarea adevăratului motiv! Mă adun de pe jos şi cu ceva mai multă concentrare decid să continui. În fond romanele alea sînt ficţiune (oh, atît de dulce şi ademenitoare atît lecturarea cît şi reconstituirea lor) iar eu aici trăiesc ceva foarte real care poate să devină chiar un exerciţiu de supravieţuire dacă persist în greşeli. Încep să-mi amintesc care-s trucurile conducerii motocicletei în astfel de teren. Muyez le jenoux, restez tonique sur vos motos şi parcă parcursul începe să fie mai fluent, mai bun!

acelaşi pasaj in ediţia 2011, mult mai însorită şi călduroasă

 Ajung şi la cel mai greu pasaj format din cîteva bucăţi de stîncă şi un trunchi de copac, toate adunate în potecă, de care trec cu o uşurinţă ce-mi aminteşte de parcursul anului trecut. Carevasăzică încep să-mi amintesc cum trebuie manevrată drăcia asta de motoretă. E bine! Şi iată-mă sus! E senin, destul de cald, dar bate vîntul şi eu sînt leoarcă de transpiraţie. Nu mă opresc! Gonesc la vale spre Paroşeni. Nici acolo nu stau pe gînduri şi o iau în sus, spre Straja. Reuşesc un parcurs legat, cursiv, uniform, mă uit la ceas şi-mi închipui că voi ajunge să trec în sud, în Mehedinţi, în seara asta. Urmează o secţiune, pînă în Straja, ce a fost parte din traseul etapei din campionatul de enduro ce s-a desfăşurat în zonă, secţiune pe care am fost responsabil de traseu. O cunosc bine, aşa că mă înfrupt cu lăcomie din această urcare. Cu puţin înainte de partea stîncoasă a acestei secţiuni inevitabilul se produce şi cad din nou. Desigur, atît eu cît şi motoreta, cu capul înspre vale, cum altfel? Mă adun de pe jos şi cam pe cînd o ridicam şi pe ea (ea, ce naiba căci e o domnişoară de felul ei), încep să o simt. Da, simt grozăvia din trupul meu. E ea, desigur, cealaltă ea, cea rea! E criza! Dulciuri, repede, cît mai repede şi apă, să fie absorbţia cît mai rapidă. Mă aşed pe trunchiul umed din cauza căruia am ajuns una cu pămîntul în care la un moment dat mă voi întoarce, dar nu acum, vă rog frumos, şi aştept să-mi treacă ameţeala asta neagră care mă învăluie. Ridic ochii privind-o pe ea, cea frumoasă din peisajul forestier ce mă-nconjoară şi văd grozăvia care mă face să mă gîndesc că poate sfîrşitul e chiar aici! Las ochii în pămînt şi-ncerc să-mi golesc creierul de toate gîndurile şi să-mi termin batonul de ciocolată! Nu! Sfîrşitul nu poate fi aici, în mijlocul pădurii! Trebuie să duc motocicleta undeva de unde să poată fi încărcată pe remorcă şi dusă acasă. Dar acest undeva e chiar sus, acolo unde e şi casa lui Soso! Mai privesc odată spre ea, cea frumoasă, care m-a purtat pînă aici şi mi-a suportat toate toanele şi nepriceperea ajutîndu-mă să mă pot bucura de o parte din frumuseţile munţilor prin care, conducînd-o, împreună am ajuns. Îmi dau seama că nu am multe opţiuni! Cauciucul spate e desprins de pe talon. Cu siguranţă camera interioară a tublissului s-a spart iar acesta nu mai presează cauciucul pe talon. Faptul că am desumflat cauciucul ca să mai cîştig un plus de aderenţă pe secţiunea alunecoasă şi stîncoasă ce tocmai am parcurs-o mai devreme a fost greşala care acum mă pune în situaţia să mă întreb dacă sfîrşitul e aici, dacă excursia mea e gata? Da, ar fi trebuit să umflu din nou cauciucul atunci cînd am început coborîrea spre Paroşeni, dar iacă-tă, n-am făcut-o, camera e spartă iar eu sînt în mijlocul pădurii, undeva pe la mijlocul versantului, înaintea secţiunii stîncoase. Dacă voi continua cu el aşa, există marele risc să se rupă talonul cauciucului şi să sară de pe jantă sau să îndoi janta, situaţie similară cu abandonul. Atunci, să cobor? Nicidecum! Panta e foarte accentuată şi o să am nevoie de multă frînă! Desigur, o parte din motociclişti ar spune că pot coborî doar frîna faţă. E o părere pe care am s-o nesocotesc, ca şi soluţia de a abandona motoreta în pădure şi de a pleca pe jos pînă la prima casă de oameni cumsecade. Şi-atunci? Păi întîi trebuie terminant batonul de ciocolată şi lăsată criza să treacă. Apoi ar trebui sunat Soso. Dar ia telefonul de unde e, nu de unde nu e, adică de la Obîrşia Lotrului, nicidecum de la mine din buzunare. M-ar ajuta Spotul oare cu ceva? Păi nu, fiindcă Soso nu e pe lista de apeluri definită de mine la plecarea de acasă, iar să-i alarmez pe acei prieteni care mă urmăresc mi se pare o soluţie neroadă.

Îmi revin în scurt timp şi decid să continui cu băgare de seamă. Cauciucul e nou, e în stare bună, îmi doresc să reziste, tublissul e deja compromis, trebuie doar să am grjă să nu lovesc tare janta de muchia vreunei stînci. Merg încet, iar asta nu mă prea ajută la trecerea peste cele cîteva lespezi alunecoase pe care aderenţa e puţin peste zero. Încet, încet mă văd la stînă, apoi în drumul forestier, apoi văd teleschiurile din Straja. Cobor cu grijă, cu inima cît un purice şi mă apropiu de casa lui Soso. Civilizat ar fi fost să dau un telefon înainte. Dar cu ce? Salvator pentru mine ar fi fost să aflu dacă e acasă. Dar cum? Recurg la metoda tradiţională, utilizată mii de veacuri înainte de a se fi extins utilizarea telefonului cu şi fără fir şi în cele din urmă bat la uşă!

Mi-au trebuit cîteva minute lungi să-mi cred ochilor văzîndu-l pe Soso în carne şi oase deschizîndu-mi uşa! Nici lui nu i-a prea venit uşor să creadă văzînd un motociclist în ultima zi a toamnei calendaristice bătîndu-i la uşă. În cele din urmă am decis să ne credem ochilor şi să continuăm fără prea multe formalităţi, cu o ţuică, o masă caldă şi apoi cu găsirea unor soluţii pentru problema mea. O stare de imponderabilitate m-a cuprins în acele clipe. Între cer şi pămînt distanţa părea să fi dispărut. Eram în casa unor oameni cum nu se poate mai ospitalieri şi receptivi la problemele mele. Spuneam mai devreme că ăsta ar fi al cincilea an consecutiv în care merg la Dunăre. Făcînd o recapitulare, îmi dau sema că Soso a fost salvarea noastră de fiecare dată cînd am ajuns în zona Petroşani. De fiecare dată am avut cîte o problemă gravă, aparent fără rezolvare şi de fiecare dată Soso ne-a dat casă, masă şi piese pentru motocicletele defecte. Aşa şi de această dată. Nu are tubliss dar are o cameră mai veche dar încă folosibilă. Nu are gripster dar dă un telefon în Lupeni şi un alt inimos vine pînă în Straja şi-l aduce. Nu-i aşa că-i ireal?

De-a lungul timpului am folosit toate cele trei soluţii pentru partea de rulare: cameră, mousse iar de cîţiva ani de cînd a apărut pe piaţă, tubliss. Cîndva am scris pe forumul motocicliştilor, un fel de recenzie mai amplă privitoare la mousse şi tubliss. Desigur, nci una dintre cele trei soluţii nu e perfectă. Camera, chiar şi cea heavy duty are cele mai multe neajunsuri atît la montaj cît şi la exploatare. Mousseul pare a fi cel mai sigur însă are limitări în asigurarea unei tracţiuni optime. Poate fi brutalizat atît la montaj cît şi la folosire. Tublissul rămîne însă preferatul meu. Pot să merg cu cauciucuri foarte uzate, cu presiune foarte scăzută care să-mi asigure aderenţa în secţiunile alunecoase însă are dezavantajul că e pretenţios atît la montaj cît şi la întreţinere. Trebuie să fii priceput ca să îl poţi folosi cum se cuvine.

Eh, dată fiind situaţia în care mă aflam, a fost o mare bucurie să montez camera primită de la Soso. M-am chinuit oleacă fiindcă n-am mai montat de multicel o cameră, dar... atunci cînd m-am dus la culcare, drăguţa de ea, motoreta mea părea că e pregătită de drum. Ceva mă neliniştea însă. În momentul în care am strîns gripsterul (rimlockul sau papillonul, cum mai este cunoscută acea piesă ce se montează, la enduro şi motocross, pe interiorul cauciucului ca acesta să nu alunece pe jantă) ceva nu a fost cum ştiam că trebuie să fie. Zgomotul ploii care bătea în streaşină m-a trezit pe la două noaptea. Şi acesta era un motiv de îngrijorare. Ploaia putea la fel de bine să mă oprească ca şi o defecţiune. Insă ploaia care cade noaptea, în munţii cu păduri de brad, în luna lui Brumar, iar eu deja eram în prima zi al lui Undrea, cu uşurinţă se transformă în ninsoare. Hmmm şi totuşi rimlockul acela... Probabil că după o oră în care m-am răsucit îngrijorat în aşternut, ascultînd zgomotul şi mai neliniştitor al ploii, am adormit convins că am montat greşit camera. Deh, lucru făcut în zi de sărbătoare. Fusese ziua Sfîntului Andrei. Nimic surprinzător.

N-am aşteptat prea mult să sar din aşternut cînd s-a luminat de ziuă. Aş fi vrut să plec cît mai curînd însă ploaia părea că nu conteneşte. Eram pe cale să dau semnalul de retragere. Deja mă aşezasem în faţa calculatorului şi cu ajutorul reţelei de socializare facebook prin care stabilisem contactul cu cei de acasă, în speţă cu Gabi, cel mai dispus la comunicare, intenţionam să stabilesc detaliile recuperării mele. Mi-ar fi fost convenabil să comunic cu Iulian fiindcă ştia fiecare loc, doar fusesem în această tură cu el anii trecuţi, însă nu ştiu sub ce pseudonim se ascunde pe facebook şi nici nu vreau să-l descos vreodată. Lăsasem maşina şi remorca pregătite unui coleg de serviciu dispus să-şi sacrifice o zi din viaţa lui şi să vină să mă recupereze. Însă Cătălin a călătorit puţin pînă la acea dată. Nu-i era la îndemînă să înţeleagă cu uşurinţă unde să vină. Nici Gabi nu cunoştea detaliile dar este un bun cunoscător al geografiei României şi cu ajutorul Spotului s-a putut erija cu uşurinţă în coordonatorul recuperării mele. Fiindcă am organizat oarecum în pripă această excursie şi fiindcă nu am fost nici o secundă sigur că voi putea să o duc la bun sfîrşit, am considerat cel mai potrivit să comunic cu Cătălin prin telefon şi astfel să-i explic unde să vină să mă ia. Faptul că am uitat telefonul în Obîrşie avea să complice serios comunicarea cu el. A fost Gabi cel care a intervenit decisiv şi salvator fiind activ pe facebook, astfel încît mi-a fost uşor să ţin legătura cu el şi să stabilesc detaliile necesare. Tot el a ţinut legătura prin telefon cu Cătălin îndrumîndu-l spre punctul comunicat de Spot că este poziţia mea din care pot fi preluat. Era 9 dimineaţa, afară ploua, puţin mai sus era ceaţă deasă, iar Gabi aştepta semnalul meu. Mă uitam pe fereastră afară şi-mi venea greu să accept, acum cînd motoreta e din nou funcţională că ăla era sfîrşitul. „If you give up you’re not a true enduro rider, you must be a motocross rider”. Aşa spus-a Chris Birch, un neozeelandez de toată isprava. E uşor să fii viteaz într-un ţarc, unde eşti la cîteva sute de metri de cineva care să te ajute. La enduro, lucrurile nu stau la fel. Cel mai adesea eşti la zeci de kilometri de aşezările omeneşti, de cineva care să-ţi poată fi de ajutor. Trebuie să ştii ce faci în fiecare clipă ca să-ţi asiguri supravieţuirea.

Am ieşit afară să mai treacă timpul. Mi-am amintit de temerea mea din timpul nopţii şi am decis să demontez din nou cauciucul, să verific dacă am montat greşit sau nu acea cameră. Aveam să constat că da, am greşit. Am poziţionat greşit camera, între rimlock şi jantă. Dacă aş fi plecat aşa, asta avea să se transforme în ceva fatal fiindcă acea cameră s-ar fi ros în timp şi s-ar fi secţionat. Fatal fiindcă în etapa ce urma trebuia să trec muntele Oslea şi pentru mulţi zeci de kilometri nu aveam să întîlnesc ţipenie de om. Am constatat totodată că am montat cauciucul invers nerespectînd sensul de rotire stabilit de constructor. A fost Soso cel care m-a liniştit spunîndu-mi că nu-s eu campionul care să meargă atît de tare încît să simtă diferenţa. Descumpănit oarecum, i-am acceptat teoria şi nu am mai dat încă odată jos acel cauciuc. Ploaia se oprise. M-am întors în casă şi i-am comunicat lui Gabi că voi continua! Mulţumesc Soso!

Iată-mă din nou la drum în ceea ce avea să fie ultima şi cea mai lungă etapă! O mai făcusem cu Mihai, cu un an în urmă. Atunci era cald, ziua era mai lungă şi ce e cel mai important eram doi, unul lîngă altul. Nu pot spune însă că în această tură că am fost singur, nici o secundă. Cu ajutorul Spotului, Facebookului, telefonului, au fost mulţi cei care m-au însoţit şi ajutat. Însă dacă ar fi trebuit să-mi ridice cineva motocicleta de jos, undeva între punctele de plecare şi sosire, lucrurile n-ar fi fost chiar simple.

Am ales să parcurg vreo cîţiva zeci de kilometri pe asfalt, continuînd din Cîmpul lui Neag pe asfalt înspre amonte, spre vest, pe drumul al cărui modernizare îi este atribuită Elenei Udrea, prin nişte chei foarte pitoreşti, pe firul Jiului de Vest. Foarte entuziastă această femeie. Are, probabil, multe realizări. Cusurul celor care le ştiu eu e că sînt şchioape, neterminate, insuficient gîndite. A făcut această şosea fără să se asigure că îi poate da un cap, o finalitate. Se termină nicăieri. Au oprit-o ecologiştii, care oricum sînt varză. La fel, pîrtia de la Vidra. O pîrtie minunată, cu instalaţii moderne, de mare capacitate, dar fără să asigure restul infrastructurii: şosele de acces de calitate şi spaţii de cazare. Ca să schiezi pe acea pîrtie trebuie să te cazezi în Voineasa şi să parcurgi zilnic 30km de şosea proastă. Mult entuziasm în gîndirea ei. Profunzimea lasă totuşi de dorit. Uneori e însă şi un mare merit să faci ceva, orice, desigur cu condiţia să nu strici ceea ce există. Şi n-a stricat!

Început de iarna în Carpaţi. 1 decembrie 2012

Urcînd Oslea. Cu Scorpa.

Am parcurs kilometri de asfalt îngheţînd încet, încet. Asfaltul s-a terminat şi a început drumul forestier. Hmm, mai bine. Încep să muncesc şi asta mă mai dezmorţeşte. Însă odată cu drumul forestier începe şi zăpada. Printre vălătucii de ceaţă ce freamătă-n jurul muntelui Oslea, pe care eu trebuie să-l urc, văd stratul tot mai gros de zăpadă ce acoperă muntele. Eh, acu-i acu! În momentul în care părăsesc drumul forestier şi încep să urc pe drumeagul ce traversează muntele de la nord la sud pe sub vîrful Oslea, o familie cu doi copii stau nedumeriţi şi se zgîiesc la mine. Le doresc să fi supravieţuit consternării ce părea că-i domină. Poziţionat mult pe spate, pentru a avea cît de cît aderenţă, urc încet acest munte. Nu prea e de joacă fiindcă am orice, numai aderenţă nu! Cei patru cinci kilometri pe care nu i-am străbătut niciodată pînă acum trec pe nesimţite, încordarea mea fiind dusă la extrem. Mai trag odată trînta pe care am denumit-o „a turei”, prilej cu care îmi trag oleacă sufletul şi fac cîteva fotografii. Mă simt foarte eliberat cînd ajung în punctul de maximă altitudine şi încep să cobor. Din acest punct cunosc drumul, l-am mai parcurs şi în anii anteriori. Asta mă face să mă relaxez dar nu pentru mult timp. Gheaţa de pe drum mă obligă să reduc viteza. Asta nu e bine! Am nevoie de viteză ca să pot parcurge întreaga etapă. Îmi amintesc că sînt singur şi că unica mea alternativă e precauţia aşa că procedez în consecinţă. Rulez uniform, uşor, abia atingînd comenzile. Pierd uşor altitudine, gheaţa de pe drum se transformă în zloată ce-mi ajunge pe cizme şi simt cum uşor uşor ajunge şi înăuntrul lor. Nu contează, nu am timp să mă gîndesc la nimic altceva decît la drum, acceleraţie şi frînă. Drumul acesta care coboară de pe Oslea spre Călugăreni mi-a plăcut întotodeauna foarte mult. E prima oară cînd pot să gonesc cît pot eu. Of, dacă n-ar fi gîndul care mă-nsoţeşte speriindu-mă, că sînt singur şi trebuie să-mi păstrez cumpătul ca să evit orice accident, aş goni pînă la epuizare. E impropriu spus drum, e de fapt o cale pe care pot circula doar tractoarele şi căruţele. Şi desigur, noi, cei cîţiva motociclişti prigoniţi cu interdicţii făcute de funcţionari care cel mai adesea nu-şi părăsesc birourile mai mult de două trei ori pe an. Acum sînt singur şi de mai bine de douăzeci de kilometri nu am văzut ţipenie de om. Cobor tot mai mult şi devine tot mai cald, chiar dacă cerul deasupra mea e plumburiu în continuare. De aici, de pe culme, de unde sînt pot să privesc pînă departe în zare, înspre podişul Mehedinţiului, deasupra căruia norii par că sînt mai risipiţi. Asta mă face să sper că voi putea duce etapa pînă la capăt şi excursia mea la fel. Mai rămîne să privesc mereu ceasul. Gonesc fără a mă opri decît să dezbrac tricoul care-l aveam sub geacă. Trec prin aliniamentul de frasin ce-mi place atît de mult şi acolo sesizez primele semne de civilizaţie umană activă: nişte cîini latră undeva la depărtare. Trec şi pe lîngă formaţiunile alea calcaroase ce par boabe risipite de nişte uriaşi atemporali. Îmi place să le privesc în timp ce-mi aştept partenerii dar acum nu am pe cine să aştept aşa că aleg să gonesc. 

Cîinii, nelipsiţi de pe lîngă gospodăriile oamenilor

Urmează coborîrea în Călugăreni. Porţiunea asta m-a făcut să stau cu gîndul la ea de la un an la altul şi să aştept fremătînd clipa în care o voi parcurge din nou. Apa a scobit în timp nişte forme rotunde foarte interesante şi mai ales foarte provocatoare parcurgerii lor cu motocicleta. Pe acolo ieşea la păşune turma satului. Cu un an în urmă mai marii satului au decis să niveleze acea porţiune cu buldozerul. De atunci şi pînă acum, şiroirile de suprafaţă ţi-au făcut treaba netulburate. Încă vreo cîţiva ani şi o să fie la fel cum mi-a plăcut mie nu demult! Doar mîna omului să nu-şi mai bage piciorul în lucrarea naturii şi o să fie din nou minunat!

Gonesc în continuare şi în mare grabă, ajuns în Baia de Aramă, nicăieri altundeva decît la Casa Albă -  hotel şi restaurant, comand un prînz rapid şi ceva merinde pentru orele care vor urma. Mi-e foarte limpede că voi continua. Ştiu că Gabi e cu ochii pe calculator şi urmăreşte parcursul meu şi asta mă linişteşte şi motivează totodată să continui.

Podişul Mehedinţi

Urmează parcursul prin podişul Mehedinţi. Mă simt în elementul meu. Pasajele tehnice sînt mai puţine, predominînd cele de viteză. Trebuie să mă temperez adesea fiindcă nu-mi permit riscuri. Navigaţia nu mai e o problemă, pasajele parcurse şi în anii anteriori revenindu-mi foarte precis în minte. Aproape că nu mai am nevoie să privesc gps-ul. Rîd în sinea mea cu duioşie de amintirea parcurgerii acestei secţiuni prima dată. Eram împreună doar cu Iulian în acel an. Navigam (sau mai precis ne rătăceam) cu gps-ul într-un teren necunoscut. Se facuse deja noapte cînd am ajuns prin aceste locuri. Fiecare eroare de navigaţie (şi har Domnului, greşeam la fiecare cotitură) era sursă de tensiune între noi. Am fost atît de inconştienţi să luăm trackurile de la Martin, să le încărcăm în aparatele gps şi să plecăm. Aşa am învăţat navigaţie, rătăcind pe aceste meleaguri. Iar acum am ajuns să-mi fie gps-ul o extensie a fiinţei mele. Mă simt bine şi gonesc fără să opresc. Trec de Isverna făcînd o eroare de navigaţie din cauza faptului că eram cu ochii lipiţi de pereţii calcaroşi verticali ce sfidează unduirile domoale ale dealurilor dimprejur. Kilometri sînt tot mai puţini, ştiu eu şi-mi confirmă trip computerul. Ora asfinţitului se apropie nemiloasă, fără a-mi lăsa altă alternativă decît să gonesc. Sînt conştient însă că orice eroare, de pilotaj sau de navigaţie mă va face să întîrziu după ora asfinţitului şi eu nu vreau aşa ceva.

Un ultim pasaj tehnic mă duce spre casa pustnicului infirm, loc în care revin mereu cu plăcere. Îmi place să-l revăd şi pe el, de asemenea. Anul trecut i-am adus o sticluţă cu ţuică de prin părţile de unde eu mereu vin, adică de acasă. A fost o mică decepţie pentru mine să-l găsesc turtă de beat dar, pînă la urmă în singurătatea în care trăieşte e singura alternativă convenabilă pentru o supravieţuire decentă. Şi ţuică are de unde să facă, dealurile dimprejur fiind tocmai potrivite pentru culturile de pomi fructiferi. Aşa că anul acesta nu i-am mai adus ţuică. M-am zgîrcit să mai iau un maiou în plus, nu aveam cum să mai iau aşa o minunată licoare de care el oricum nu duce lipsă.

Drumul pînă la el e de fapt o potecă îngustă care străbate curmeziş un deal abrupt, după ce trece un pîrîu adînc. Goana mea pare că ia sfîrşit pe această potecă atunci cînd găsesc în cale un stejar doborît de vînt barîndu-mi calea. Să sar peste el, aşa cum este poziţionat, e una dintre manevrele ce îndeobşte nu-mi ies. O încerc, totuşi şi nu se întîmplă nimic surprinzător. După cum m-am aşteptat, nu mi-a ieşit, aşa că mă aflu într-o situaţie cam dificilă în care motoreta mea e acum cazută pe rîpă la vale, însă nu departe de potecă, ceea ce ameliorează oarecum situaţia. Mă aşed pe pămîntul ud acoperit cu frunzele copacilor trişti şi goi cu scopul să admir oleacă tabloul. Nu prea am timp de pierdut aşa că decid să mănînc sandvişul făcut cu ocazia prînzului, în timp ce contemplu grozăvia. Să mă aplec după motoretă mi-e imposibil. Să cobor pe versant la vale, tot aşa, e imposibil să mă ţin pe picioare. S-o las acolo şi să mă duc pe jos cei cîteva sute de metri pînă la casa pustnicului pare a fi cea mai probabilă soluţie. Mă uit atent prin preajmă, la scoarţa de pe stejarul dezrădăcinat, la frunzele lui, hmmm, păi pe aici n-a trecut motociclist anul acesta. Carevasăzică nici toate grupurile de prieteni care au mers „la Dunăre”, anul acesta. Iaca, m-am trezit eu mai cu moţ. Pentru o clipă am regretat că n-am ales varianta mai uşoară de a ocoli această buclă. Dar nu puteam să-mi refuz plăcerea parcurgerii în coborîre a potecii de la casa pustnicului şi mai ales sentimentul acela plăcut care-l am ori de cîte ori trec pe aici şi văd că el încă trăieşte, e acolo, n-a abdicat, nu s-a lăsat dus în sat, între semeni. E atît de plăcut să-l văd, aşa schilod cum e că rămîne să împărăţească peste dealul ce mie-mi pare că e doar al lui. Aş putea să-i cer găzduire în noaptea ce e tot mai aproape. Însă i-aş tulbura liniştea într-un fel în care nu cred că l-ar bucura. Caut aşadar soluţii pentru motocicleta ce zace-n rîpă. Îmi amintesc că am mai trăit cîndva o situaţie similară, undeva pe lîngă lacul Galbenul, în munţii Latoriţei. Dacă am reuşit atunci, trebuie să reuşesc şi acum. Înfulec ultimele înghiţituri din sandvişul cu ceafă dietetică conformă cu prescripţia specialistului în boli de nutriţie şi îmi caut chinga de remorcare pe care am pus-o în rucsac cu un mare sentiment de inutilitate a gestului, atunci cînd mi-am făcut bagajul. Cine oare ar fi fost să mă poată remorca? Dar iacă-tă că îşi are şi ea rostul ei. Cu o forţă a cărei sursă doar disperarea poate fi, am reuşit să smulg motoreta de acolo şi să o repun în potecă.

Tank Point

Au trecut minute, zeci de minute preţioase. Scot rezerva de benzină din rucsac şi o torn în rezervor. Bagajul va fi astfel mai uşor, între timp îmi trag sufletul după efortul depus şi totodată nu va mai fi nevoie să opresc din nou. Pornesc. Fac cîţiva metri şi imediat după muchia ascuţită dau cu ochii de adevărata grozăvie: oh, nu, mai mulţi stejari dezrădăcinaţi stau culcaţi peste potecă în poziţii mult mai dificil de trecut decît exemplarul de care tocmai m-am bucurat că am scăpat. Întorc motoreta-n loc şi încerc să mă caţăr pe deal prin tufişurile dese folosind cea mai mică aşezătură ivită să pot lua oricît de mic elan. Ziceam mai devreme de disperare? A funcţionat şi acum. Am reuşit să ajung deasupra rădăcinilor dezgolite ale stejarilor doborîţi de vînt. De acolo am văzut pe pămîntul gol că mai erau trei sau patru urme de motociclete care au scormonit pămîntul în încercarea de a trece pe deasupra obstacolelor, în sens opus celui în care mergeam eu. Carevasăzică pe sensul meu de mers e cert că nu a mai parcurs nimeni anul acesta secţiunea aceasta. E reconfortant să mă văd înapoi în potec şi-mi amintesc de nemiloasă oră a asfinţitului de care mă despart de acum cîteva zeci de minute. Opresc preţ de cîteva secunde în dreptul casei pustnicului. Un firicel de fum şi cele cîteva mere proaspete lăsate pe marginea cerdacului îmi confirmă că el e! N-am nevoie de mai mult şi mă grăbesc încet, încercînd să păstrez controlul motoretei şi poteca ce coboară urmărind muchia abruptă ce se termină cu o verticală de cîţiva zeci de metri. Ajung cu bine jos şi reiau de la măsura de la care am rămas: să gonesc spre destinaţia finală: Băile Herculane.

Poteci săpate-n piatră

Mai sînt puţini kilometri. Aleg o scurtătură care am practicat-o şi cu alte ocazii şi ajung să cobor în Valea Cernei. Mă izbeşte un val de ceaţă deasă şi frig cumplit cînd încep să cobor. Ar trebui să îmbrac din nou tricoul lepădat mai devreme dar nu mă opresc în ruptul capului. Nu! Încep să cobor pe drumeagurile şerpuite, adînc săpate-n pămînt de şiroirile de suprafaţă şi-mi pare că alunec pe un tobogan. Suspensiile lucrează frumos absorbind denivelările, motocicleta pluteşte la vale purtată de un flux lin de materie moment în care în care îmi răsună-n urechi pentru prima oară în acea tură o melodie. Singur, cu gîndurile mele, cu casca pe cap, cel mai adesea cînd pilotez motocicleta, oricare ar fi ea, aud din exterior motorul torcînd cînd mai greu cînd mai uşor iar dinlăuntrul meu cîte un cîntecel care mă-nsoţeşte pecum coloana sonoră a filmelor. Aceste cîntecele cînd mai vesele cînd mai liniştite sînt coloana sonoră a filmului vieţii mele care-l regizez şi joc avîndu-mă doar pe mine spectator neplătitor şi din cînd în cînd critici mai puţin sau mai mult cruţători. Cobor mai mult şi mai mult şi-mi dau seama pentru prima oară că destinaţia aceasta nu e întîmplătoare. Vocea catifelată ce-mi răsună-n urechi îmi repetă că „purtăm cu noi amintirile toate/ nu e deloc uşor şi nicicum/ sînt amintiri ce se dau uitate/ şi îndată se întorc încet din drum/ şi-nclipa aceea mult mai mult ne dor”.

Încerc să alung noianul de amintiri ce mă năpădeşte şi să-mi păstrez cumpătul, să ajung teafăr şi să descalec la destinaţie. Un exerciţiu dur de supravieţuire!

Tăcerea se aşterne iarăşi înăuntrul căştii şi la ora asfinţitului descalec în faţa acelui loc magic, loc de relaxare pentru trup şi minte. Apăs butonul care va comunica poziţia mea. Ştiu că undeva, la el acasă, Gabi va recepţiona acest mesaj şi-l va îndruma pe Cătălin să ajungă în locul în care eu sînt. E grozav să şti aşa ceva!

Mulţumesc, Gabi! Mulţumesc, Cătălin!

Am lepădat mai apoi, agale, zecile de kilograme de echipament şi m-am scufundat liniştit în apa fierbinte ce ţîşneşte chiar de acolo, din adîncul muntelui, ca să-mi ofer tihnă pentru trup. Iar pentru cea mai rămas înlăuntrul lui, am pus pe margine o butelie de vin care se va dovedi mereu insuficientă.

La mai puţin de-o săptămînă după reîntoarcerea acasă, iarna era instalată în deplinătatea ei. Pe fereastra apres skiului în care stăteam împăcat cu mine însumi şi cu un pahar de vin fiert în mînă vedeam oameni bucurîndu-se. Am mai trăncănit oleacă într-o limbă de largă circulaţie internaţională despre cît de plăcut e să laşi motocicleta şi imediat apoi să te dedai alunecării pe zăpadă. Întors acasă am început să scriu povestea dar iarna era prea bine instalată şi prea ademenitoare ca s-o pot duce la capăt cu uşurinţă. De atunci au trecut aproape patru luni iar buteliile ce se golesc mereu au umplut de mai multe ori spaţiul destinat lor.

Mulţumesc, Corina! M-ai îndemnat să dec la bun sfîrşit excursia.

Mulţumesc, Mihai! M-ai stîrnit să-ncep povestea.

Deşi la televizor se repetă de un răstimp că afară e primăvară, în munţi, un strat proaspăt de zăpadă ce probabil măsoară cu mult peste o jumătate de metru s-a aşternut de curînd. E cea de-a duăzecişişasea zi din luna a treia a celui de-al treisprezecelea an din cel de-al treilea mileniu. Peste trei zile voi fi din nou acolo!